Pana ieri

Asta a fost ieri.

Acum e liniste. Suficienta liniste cat sa poti sa citesti povestea unei stele cazatoare chiar si deasupra unui oras cu doua milioane de suflete. Cand am pasit prima data prin praful revarsat de rigolele sale direct pe terase de cafenea lucrul asta mi se parea imposibil. Acum stiu. Nu e asa. Chiar si aici, in miezul cate unei nopti de vara, pe buza de jos a singurei ferestre luminate, daca te asezi in pozitia potrivita poti citi povestea unei stele cazatoare.

Maine insa, nimic nu va mai fi la fel.

Maine, 365 de zile isi inchid cercul - cu 5 mai tarziu decat ar trebui!; totul capata un nou rost. Cateodata, si nu rareori, ma intreb cum am ajuns sa ne rasucim in cercuri concentrice de cate 365 de zile. Ne amagim, ne dezamagim, ne pacalim ca traim dar de fapt stam. Asteptam. Lasam sa treaca pe langa noi. Dam cat de mult putem din noi nu pentru noi. Nici pentru jumatati. Nici pentru treimi, patrimi, cincimi. Dam pentru zerouri. Zerouri care se adauga lefii. Zerouri care iti folosesc creierul, muschii, inima ca sa se amageasca cu iluzia ca strang macar de o unitate. Zerouri care hranesc iluziile tuturor, impingandu-ne usor in concentricitatea vietilor de cate 365 de zile.

Dar asta a fost ieri.

Maine incepe viata cu adevarat. Maine 1+1+1 nu vor mai face trei ci fac totul. Maine nisipul de pe buze va avea gustul solzilor lui Iona si nu al transpiratie cretine a lui Dorel. Maine egal mare.
Pana atunci insa e in sfarsit liniste. Rasfoiesc povestea singurei stele cazatoare din ultimele 365 de zile si sunt netulburat.

Curand nu voi visa nimic, dar pernele vor mirosi a alge.