Am obosit de cate ori am facut efortul de a asculta cuvantul "criza". Oriunde intorci capul, oriincotro apleci urechea, in siruri de litere, in frame-uri color, in pixeli pe orice rezolutie este putin probabil sa nu gasesti acest cuvant intr-o forma de reprezentare.
Dar atunci cand il intelegi intr-un moment in care numai la asta nu te gandeai, puterea sa potenteaza orice gand negativ.
Pana ieri mi se spunea ca e rau, dar precum Toma, asteptam dovada suprema. Ieri insa, pentru prima data am zarit-o. Serioasa, usor sumbra si mai ales anxioasa. Se citea pe fata unui maseor care iesea, din 5 in 5 minute, in fata cabinetului, in speranta ca este cineva acolo, cuminte asezat pe canapea. Si am mai buchisit-o din gesturile grupurilor de ospatari stransi bisericuta la intrarea si in mijlocul unei terase super aglomerate in alti ani.
E groasa.
Cand fulgii dintr-o patura sociala greu incercata, des mototolita, obisnuiti sa munceasca din greu, cu multi oameni, cu multe pretentii de satisfacut, invatata sa roboteasca din greu pentru bani decenti dar nu suficienti, frumosi dar deloc sexy, ei bine, cand acesti fulgi nu mai sunt zburataciti de nimeni si intai se opresc, iar mai apoi incep sa se miste ritmic, de la stanga la dreapta, de la dreapta la stanga, batandu-se de musca si zbatandu-se apoi sa isi gaseasca o noua patura suficient de calda - atunci stiu eu ca e rau.
De ieri lucrurile nu mi se mai par la fel.
Credinta mea ca va fi bine se clatina. Nevoia mea de stabilitate se clatina. Clatinatul se clatina si mai tare.
Ce facem?
Eu am decis sa imi caut o patura mai mica si sa ma intind doar atat cat imi va permite ea. Voi baga pilota asta pufoasa intr-o folie de plastic, cu 2 fire de levantica ca sa nu mi-o roada moliile negre financiare si apoi o asez cu grija in dulap. Imi voi lua patura mai mica, ma voi scula mai devreme si voi fi mai atent cand ies pe strada.
E sambata dimineata. Devreme.
Treziti-va.
