studiu de optometrie

Ochii tăi nu sunt niciodată la fel,

crede-mă,
îi urmăresc de mult în studiile mele:
scormonitori ca un sfredel,
strălucesc,
dar mai ales ți se ascund după șuvițe rebele.

I-am văzut uneori răzând în hohote,
ucigători,
îndoind orice privire metalică,
iar alteori sensibili la cele mai mici zgomote
cardiace,
fragili cum este cea mai delicată ceramică.

Ochii tăi m-au convins, și nu o dată,
gol
să mă scufund în abisuri hipnotice
și au fumat cu mine iarba fiarelor aromată
nerăbdători
să mă învețe cum dansează faliile tectonice.

Am sufocat cearceafuri în pupilele lor dilatate,
aurii
ca lumina soarelui înainte să moară,
satinate cum este pielea șarpelui hrănit cu lapte,
sfâșiate
de unghiile tale care fixau clipa să nu dispară.

Când pleoapele nu-mi sunt atente
îi regăsesc
adesea adulmecând irișii mei înnebuniți
și e vital că tocmai în acele momente
să-i hrănesc
cu zâmbet pentru a simți cât sunt de iubiți.

Nu te îngrijora,

voi publica studiile mele într-o lucrare, cândva,
disecând
privirile tale pe nesfârșite pagini de text
între care te voi culege, presa, arhiva
și o voi intitula:
Oftalmologia ca Pretext.

pe mâine

Dacă ai fi gustat ieri sângele meu
ai fi simțit cum bolta gurii tale
se întunecă dintr-odată de întrebări
și o frică metalică ți-ar fi sudat buzele
așa cum dragostea e înghețată de depărtări.

Dacă mi-ai fi citit ieri gândurile
ai fi murit de plictiseală în pagini nesfârșite
scrise mărunt, indescifrabil, fară răbdare
toate ucigând cohorte de cuvinte
nu cu vreun punct ci doar cu semne de întrebare:

Ce este sub pielea mea
pe care o adulmeci
ca un animal de pradă
în căutarea unui loc în care
colții pot să-i cadă?

Ce vezi în ceața ochilor mei
prin care te strecori
cu nebunia unei inimi care
prea bine știe că a sta
moarte înseamnă, nu așteptare?

Ce asculți dincolo de vorbele mele
pe care nu le mai auzi
de dinainte chiar de a fi rostite
și totuși niciun cuvânt nu pierzi

din cele care ție-ți sunt menite?

Dar astăzi sângele meu s-a limpezit,
foșnește calm ca o pădure fară vârstă
iar gustul este cel obișnuit de fier
pentru că știu acum că dincolo de mine
nu tu cauți ci eu să mă găsesc mai sper. 

Soarele negru

Un pumn de scoici, o alună,
fire de nisip, o piatră albă
despre care cred că e un cristal
cu care pot să-mi vindec sufletul banal
chiar dacă mai am încă rate
la o sumedenie de păcate,
două cochilii goale, spiralate,
și niște cioburi colorate
verzi, turcoaz, calde, mate
ca o mână de jeleuri abia uscate
păstrând dulceața viselor de mult uitate.

Le trec dintr-o palmă într-alta
neîncetat,  ca într-o litanie nerostită,
amețit de briza îndrăgostită
care-mi ciufulește părul,
care arde nu răcorește,
care aprinde pielea când o întâlnește,
și curge în șuvoi de lavă topită
din scobitura gâtului
până la granița buzelor
uitând să mai plece.


Astăzi sunt un soare negru,
doar ce este ascuns luminez,
doar ce este nevăzut capătă umbră,
abisurile oceanelor dar nu și valurile,
gândurile care curg dar nu și malurile,
iar razele mele întunecate
fac praful să danseze doar în camerele din spate
unde încălzesc sângele șarpelui
care își înghite lacom coada
amintindu-i că el este prada.