luni, 10 decembrie 2012

ar mai fi ceva


Nu mai e atât de mult
iubita mea
şi vom fi din nou înfăşaţi,
în pătuţul cu şipci din lemn
iar ochi curioşi
ne vor căuta negăsindu-ne ochii
şi mâini încurcate
vor dori neputând să ne strângă mâinile
şi cu toţii vor vorbi în şoaptă
călcând pe vârfuri
încercând
până la limita absurdului
să nu ne trezească.


Nu mai e atât de mult
iubita mea
şi-o să purtăm iarăşi
haine alese de alţii,
iar tu ştii cât de mult urăşti
asta,
iar eu ştii cât de mult urăsc
asta,
doar ei neştiind, nebănuind, păcălindu-i
cuminţenia noastră,
convingându-i
acceptarea noastră
neîntrebată.


Nu mai e atât de mult
iubita mea,
sufletul meu,
inima mea.
Va fi ciudat, nu-i aşa,
să ne spele
alte mâini,
să ne cânte
alte voci, tămâioase,
să plângem cu lacrimi
fierbinţi de foame, de sete,
de frică, de dor,
dar nu ale noastre?


Nu mai e atât de mult
iubita mea,
nu, nu mai e mult, nu,
deloc,
dar
încă mai e, nu-i aşa?
Ar mai fi ceva de vorbit,
de împărţit,
de adunat, iubit, uitat
ca să fie amintit
doar când acesta nu va mai fi demult
leagănul nostru,
nu crezi, dragostea mea?


Nu mai e atât de mult,
iubita mea,
dar mai e atât de frumos,
sufletul meu,
si restul,
dragostea mea,
restul,
îl păstrăm
pentru mai târziu,
oricât de tâziu,
oricând de târziu,
indiferent
de târziu.