Orb,
corbule,
orb sunt!
Din vestibul,
până în ventricul,
ortoliţii desculţi
se aleargă în cercuri,
muţi,
mulţi,
şi fără flecuri,
şi nu zgomotul,
tropotul,
ropotul,
mă doare pe mine
corbule,
nici ochii,
corbule,
ci asta mă doare:
- orbule,
cum vor striga copii
printre picioare
strecurându-mi-se,
corbule;
şi cum voi privi în oglindă
strigându-mi tare,
vizibil tare,
mie:
- orbule,
corbule,
asta
mă doare.
Orbitele
goale
nu îl dor pe om
după ce moare,
aşa că ai fi putut
să aştepţi
iar acum eu
n-aş fi mai vorbit
(făcând tăcere)
ci aş fi privit,
fără durere,
şi mai ales ţie,
sigur ţie
ţi-ar fi făcut plăcere,
căci corb la orb
nu-i scoate ochii.
