Ți-am furat două țigări
cu filtrul nichelat, nu le știam,
erau tot lungi cum le preferi tu,
și letale ca tine,
le-am tras în piept între două parcări
așteptând copilul.
Mi-am umplut plămânii cu fum,
cu tine, cu noi, cu pielea ta înstelată,
cu torsul anesteziant al pisicii
pe care dacă o scutur
sigur îi va ninge din blană scrum
și dragoste.
Mi-am adus aminte de ai mei,
de mirosul lui și de pielea ei uscată
ca cea de căprioară cu care îți ștergi ochelarii,
atât de rar oferită încât uitam
de vânătoarea de zmei de îndată
ce mă chema.
Și am lăsat fumul să mă țină de mână
cum te țin eu uneori noaptea când dormi
și te iau în plimbări lungi pe străzi,
prin cartierele mele murdare de gânduri,
doar noi doi printre oameni diformi
care încă mă salută.
Apoi mi-a fost rău. Greață. Groază
că poate nu mai reușesc să mă las de fumat
și mă voi stinge și eu la capătul uneia
doar că înainte barba mea
va capătă culoarea aia de rahat,
arămie.
