Cad frunze și meteoriți
și embrioni de corcoduș sălbatic
și sună a gol când sunt lovit
de stropi murind în chip dramatic;
un vuiet negru, acru, groaznic,
străbate tigva încărunțită
și nu mă mir că-n golul ei
se stinge orice vis, lovit năpraznic;
ce scop avea alcătuirea asta
mă întreb, nu știu, mă întreb din nou,
nu știu, repet în gol, închid fereastra,
același vuiet încă scormonește țeasta.
Să fie sens când nu există scop,
sau scopul e să cauți îndărătnic sens,
pustiul străbătând la pas
chiar de te rătăcești în vuietul intens?
