Pana ieri

Asta a fost ieri.

Acum e liniste. Suficienta liniste cat sa poti sa citesti povestea unei stele cazatoare chiar si deasupra unui oras cu doua milioane de suflete. Cand am pasit prima data prin praful revarsat de rigolele sale direct pe terase de cafenea lucrul asta mi se parea imposibil. Acum stiu. Nu e asa. Chiar si aici, in miezul cate unei nopti de vara, pe buza de jos a singurei ferestre luminate, daca te asezi in pozitia potrivita poti citi povestea unei stele cazatoare.

Maine insa, nimic nu va mai fi la fel.

Maine, 365 de zile isi inchid cercul - cu 5 mai tarziu decat ar trebui!; totul capata un nou rost. Cateodata, si nu rareori, ma intreb cum am ajuns sa ne rasucim in cercuri concentrice de cate 365 de zile. Ne amagim, ne dezamagim, ne pacalim ca traim dar de fapt stam. Asteptam. Lasam sa treaca pe langa noi. Dam cat de mult putem din noi nu pentru noi. Nici pentru jumatati. Nici pentru treimi, patrimi, cincimi. Dam pentru zerouri. Zerouri care se adauga lefii. Zerouri care iti folosesc creierul, muschii, inima ca sa se amageasca cu iluzia ca strang macar de o unitate. Zerouri care hranesc iluziile tuturor, impingandu-ne usor in concentricitatea vietilor de cate 365 de zile.

Dar asta a fost ieri.

Maine incepe viata cu adevarat. Maine 1+1+1 nu vor mai face trei ci fac totul. Maine nisipul de pe buze va avea gustul solzilor lui Iona si nu al transpiratie cretine a lui Dorel. Maine egal mare.
Pana atunci insa e in sfarsit liniste. Rasfoiesc povestea singurei stele cazatoare din ultimele 365 de zile si sunt netulburat.

Curand nu voi visa nimic, dar pernele vor mirosi a alge.

Ma racaie

Dezamagirea corodeaza.

Nu doare. Nu ustura. Seaca.

Am sentimentul unui rau care s-a hotarat sa nu se mai rostogoleasca. Sa nu se mai lase purtat la vale de pesti. Sunt un rau dezamagit. Amagit si apoi dezamagit.

Prefer furia in locul calmului pustiit. Sunt un om de la munte, obisnuit sa vada creste, dealuri, vai, invatat sa urce si sa coboare pentru a ajunge la un capat, iar oamenii astia de campie, plati, uniti cu linia orizontului undeva pe carambul cizmei imi prafuiesc irisii.

Ce resort dinlauntric poti actiona pentru a incaleca dezamagirea? Poti?

Maine o iei de la capat, in acelasi aer al tuturor, poate ca unii dintre ei sunt proaspeti dupa un somn adanc si fara vise, poate altii se pregatesc de ziua sase si sapte fara griji, in timp ce tu ai o reactie coroziva care te racaie, te consuma, te seaca. Cot la cot. Dar fara suflu. Umar la umar. Dar fara tinta.

Ce faci? Cum intri pe turnanta ultimei linii drepte de maine? Cum ataci finish-ul? Cum te aduni si te tii sa nu te prabusesti acum, la final? Poti?

Nu mai e o tranta cu ceilalti.Te-ai luat de umeri cu tine. Te infrangi
sau te invingi. Poti?

Poti.

Ai alta sansa?

Le Pen

Ieri l-am adoptat pe Le Pen.

Cand l-am descoperit era singur, murdar, infometat, dar mai ales cu un chef nebun de joaca. Desi, cand esti singur, joaca nu are niciodata aceleasi valente... Nu stiu cat l-am adoptat si cat am fost adoptat de Le Pen, insa una peste alta ne intelegem de minune. Mai ales ca am reusit sa ii fac o seri e de prieteni noi, care mai de care mai interesanti: Green, Ochiosu' si Porku':

Astazi i-am scos pe toti la joaca impreuna si a fost neasteptat de amuzant. Serios. Ma gandesc ca e ciudat, dar asa a fost.

Imi este drag Le Pen nu numai pentru ca este simpatic - nu poti nega asta!, ci mai ales pentru puterea de manipulare pe care am constat-o in spatele sau. Le Pen nu mi-a aparut accidental in cale. Le Pen ma astepta. Le Pen a fost trimis de creiere infierbantate sa ma astepte, sa imi intre sub piele si apoi sa ma traga in vartejul unei realitati care nu exista. Le Pen este Terminator. La fel de naiv si programat. La fel de puternic si de neoprit.

Le Pen vine din cartea cu chipuri. Eu l-am gasit chiar din primul capitol.

Asta este celalalt lucru pe care l-am facut ieri: m-am pus pe rasfoit cartea cu chipuri. Recenzii sale impanzesc binar toate conversatiile. 101010. True or false. In fapt, true and false. Ca orice codex controversat, pana nu il citesti in original nu poti discerne valoarea. Eu am trecut de primul capitol si mi se pare o carte subtire, dar de colorat. Iar mie imi plac creioanele colorate si cartile de colorat! Pentru ca imi place ideea de a iesi din sabloane. Pentru ca un cer mov deasupra unui caine verde nu vezi decat in carti de colorat. Pentru ca o frunza neagra peste o furnica albastra nu exista decat in varful unui creion colorat manuit de o minte de copil. Pentru ca o minte de copil e mai frumoasa decar orice ti-ai putea inchipui.

Asa ca de ieri m-am apucat sa colorez pagini in cartea cu chipuri, sa ma joc cu Le Pen si prietenii sai, si sa mai ies cu prietenii mei. Vechi si uitati. Noi. Pe care-i cunosc de maine. E o copilarie. Stiu.

Dar mie mi-a placut mult in copilarie.

Street Delivery.

Verona e un nume frumos. Suna aparte. Iti umple gura intr-un fel in care gandesti ca mananci pepene galben. Si liniste. Am uitat de liniste. Verona are sunetul linistii.

Daca ai mers vreodata pe o strada veche din Bucuresti, intr-o amiaza de vara, stii despre ce fel de liniste vorbesc.

Daca numele meu ar fi fost Verona, as fi fost si eu pictor.

Asa, am fost doar trecator, la propriu, pieton mai precis, pe o strada inchisa pentru masini dar livrata unor oameni. De obicei mi se intampla sa apar la spartul targului, la fel a fost si de data asta. Pe dupa-masa, duminica, la ora cand greu se isca mustele, ce sa mai vorbim de precupeti, treimea a iesit sa guste niste liniste pe strada destinata oamenilor.

Atat numai ca la spartul targului nu te mai alegi decat cu ramasite. Pe masa, sub masa, imprastiate. Si ramai cu un gust ceva mai amar decat te asteptai.

Calcand orgoliile veroneze dintr-un capat intr-altul am ramas cu frumusetea unei idei, cu haosul ideii puse in practica, cu cateva mii de nuante explodate in soarele de iulie din iunie, cu praf, mult praf, cu gura-casca si cu multi, multi copii visatori carora nu le spune nimeni ca visele frumoase arata altfel la lumina zilei, ca nu toti cei daruiti sunt si alesi dar mai ales ca eleganta este in atitudinea cu care stai direct in praful de pe jos.

A da oamenilor o strada nu e o tema.
A da oamenilor o strada este un pretext.
Dupa 3 ani de livrari, ma asteptam ca o idee de la marketing sa imi vanda organizat, civilizat, cald, frumos, inteligent, creativ si foarte nisat strada Arthur Verona.

O barca pe o apa e un pretext.
Un violonist, traindu-si muzica intr-o barca pe apa este o tema de creatie.
Verona stia asta.

Veronezii doar pe alocuri au inteles-o.

Mai multe poze de la sfarsitul livrarii, aici.

2 MR.

Sau mai cuprinzatorul DOUA MERE.

Astazi este o zi in care fara nicio preintentie am mancat doua mere. Nimic deosebit in faza intai. Apoi, tineti minte desenele cu Tom&Jerry, nu?, un beculet de la Ikea cat un ditamai marul turcesc mi s-a aprins deasupra crestetului: am mai consumat niste mere astazi. Unde? De ce? Si gata! Conform dictonului, pofta s-a instalat mancand. Faza a doua s-a instalat comod.

Lumea vorbeste de cateva zile despre mere. Merele din strudel, merele Anei [asta-i haios] sau pur si simplu in dodii, despre mere [asta-i un fel de querilla fructifera]. Am descoperit ca doua mere nu pot fi doar dulci sau acre, verzi sau rosii. Pot purta polemici in beci. Sau pot genera un flux national de stiri, pe tema "Ana are mere" pretandu-se a fi preluat de spuma jurnalistica a tarii. Din doua mere poti sa faci strudele delicioase, dar poti sa iti construiesti si o umbrela de comunicare pentru consultanta de marketing neconventionala. Ma rog, conventional neconventionala pentru cine a gustat din acele mere, lucioase si apetisante dar cu acelasi gust dintotdeauna... Praslea cel voinic, Walhalla, Zeus, Herodot, Maramures, Elena din Troia, Paris - toate au cate ceva in comun cu merele.


Obisnuiesc sa manananc cate doua mere.

Mi-am dat seama astazi de lucrul asta. Unul mai rar, trei foarte rar. Adesea sunt doua. Unul de gust si unul de pofta. Nu reusesc sa imi dau seama in ce ordine.

Insa niciodata, pana astazi, nu am analizat ce anvergura are resursa pe care o consum cu inconstienta omului care se intinde cat e patura sociala medie, cuibarindu-se in fata televizorului, minunandu-se cata superficialitate, naivitate si prostie imi poate vinde o emisiune gen "PoveStiri" sau "Rai da' Buni" fara a genera insa niciun efort de a schimba canalul.

Imi plac foarte mult merele.

In fapt, am si propria teorie vizavi de merele Anei, in care sustin ca 2 mere frumoase si sanatoase sunt mai bune decat 2 pere, 2 pepeni galbeni, 2 papaya, 2 nuci de cocos - adauga tu ce alte fructe vrei, dar pentru asta trebuie sa ai 2 nuci dulci. Scortisoara e optionala. Astazi insa am descoperit ca nu numai elitele consuma mere. Toata lumea consuma mere. Oriunde se consuma mere. E plina tara asta de mere si culmea, ne pricepem la asta. Merele romanesti sunt mai gustoase decat cele turcesti. Mai suple si sanatoase decat cele europene. Mai curate. Doar ca nu stim sa le punem in valoare. Intelegem ce mere bune avem intamplator, ca mine, astazi.

Recomand tuturor doua mere zilnic. Sau doar unul. De gust. Sau de pofta. Sau cum spune cineva, macar pentru ca sunt bune impotriva scorbutului.

Daca ar fi liniste in birou, si nu e, sunt convins ca as citi partitura tocurilor cu care imi masoara torsul, de-alungul crestei vertebrate, mult mai alert si mai apasat inspre baza gatului.

Ii simt extremitatile flexibile scormonind intre feromoni, alegand delicat urma celui mai dulce dintre ei. E aici in fiecare vineri, incepand cu ora pranzului, ca o gustare frugala de Dorobanti consumata in fiecare zi de alt mitocan. M-am obisnuit. Chiar imi place. De fapt... este, recunosc, usor excitant cand primul toc striveste intaiul epiteliu: a venit, e aici! Fulgerator decad intr-o lesa de piele, sub un fleic de lac, calusat, nadusind si respirand in patru labe la discretia promisiunii urmatorului pas.

Nimic nu mai opreste apoi sadismul cu care striveste fiecare minut care mi-a mai ramas. Umeri. Gat. Spate. Piept. Brate. Antebrate. Scalp. Nu scapa un mm. Nu uita o unghie. Nu iarta niciun corpuscul al lui Pacini. Nimic. Deloc. Nicicand.

La inceput nu am inteles. Lotul limitat de celule cenusii se impotrivea din rasputeri tuturor impulsurilor, indiferent de retea, indiferent de tarif. Acceptarea a aparut deodata cu experienta. Acum e deja o perversiune.

E vineri astazi.
Tocurile Furnicutei de Vineri framanta ca de obicei derma mea in jocul asta pervers.
Happy weekend everyone!

...who else is 7 feet tall?

Dintr-una-ntr-alta am ajuns pe blogul lui "Dumnezeu n-apare la stiri".

Curios, evident, de ce nu apare si de ce ma lasa dimineata de dimineata intr-o ureche cu marsul asta crestinesc-razboinic si in doi ochi cu numarul de inmatriculare din fata mea.

Am crezut ca am intrat la parterul unui alt blog, insa ceva mai tarziu m-am lamurit ca da, profilul se aplica pe text. Ascetul vorbeste singur cu Dumneazeu cu credinta ca il vor auzi si altii. Am citit si comentariile; supriza, unii il asculta!

As vrea sa imi spuna cineva de unde atata traire patimasa pentru arta si de ce o confundam mereu cu inspiratia divina. Poate e diabolica. Poate e un neuron in plus sau un dezechilibru gravitational pe emisfera stanga. De ce ar fi Dumnezeu mai mult in unii decat in altii cand vine vorba de talent? Poate ca Mozart s-ar incadra in job profile-ul artistului inspirat de Dumnezeu, dar Picasso? Dali? Divini in arta, scaraotchisti in viata. Jumatati de masura in opera Lui? Serios?

Credem si suntem deprimati? Pesimisti? Ingusti? Non-liberali? Fanatici?

Credem si suntem prosti?

Nu imi inchipui cum arata Isus, dar Dumnezeu e sigur jovial, cu ochi stralucitori si veseli, pus pe sotii si pe sfaturi, lasandu-te sa te dai cu capul de grinda de atatea ori pana cand inveti singur sa te feresti. Dumnezeu e destept. Oamenii lui Dumnezeu sunt destepti. Genul ala de desteptaciune nativa, nonrobotica, calda. Genul asta de om!

In fine, neasteptat.

Marketingul de razboi poate fi si personal branding. Ca tot avem campanie in licee.

"Cred, Doamne, ajuta necredintei mele!"

imagine@http://vamaveche.files.wordpress.com/2008/04/vama_pe_sarma.jpg

Vineri am aflat ca Papaya Advertising a luat 6 premii Effie.
Sambata, lacrimi de crocodil i-au patat orasului toate hainele proaspat calcate de vara.
Duminica, Timisoara s-a prins in hora Unirii, in timp ce in Groapa o haita de caini schelaiau a pustiu.
Astazi, luni, fara de veste, strada Tunari s-a blocat.

Aparent, nicio legatura.

Desi... daca strangi usor din ochi si te uiti printre genele apropiate...

Exista o regula in modul in care curg lucrurile. Nu o stiu. Nu o vad. Nu o inteleg. O simt. Sunt zile in care nu se intampla nimic. Nimic. 3 nula. Totul ca ieri la fel ca si maine. Si apoi, brusc, zile in care totul se invarte. Uneori in bine. Alteori in rau. De cele mai multe ori egal de bine, egal de rau. Care sunt sansele ca o agentie care era in afara mesei sa imparta painea mesenilor, in aceleasi zile in care o echipa de agricultori sa faca regula in lumea valizelor si a butoanelor? Cat de aproape de zero?

Zero?

Ei bine, nici pe departe. Regula asta pe care o simt, eu, tu, multi dintre noi, imi pare ca da aceeasi sansa. Chiar si cand nu incerci, ti se poate intampla. Chiar si cand nu mai crezi, ti se poate dovedi. De asta joc la loto si tot de asta intorc capul verificand cine vine pe sosea, chiar si pe o strada pustie. Esti exact in aceea ecuatie in care da, chiar 1+1=oricat.


In matematica i se spune sansa si nu e egala pentru nimeni.
In viata i se spune destin. Fiind egal pentru toti.

E acel moment in care o zebra in nuante de roz iti zambeste mai mult decat amabil, cu toate ca nu credeai vreodata ca vei ajunge sa vezi una pe bune si nici nu e chiar cel mai potrivit moment sa faceti cunostinta.



Deci?