Ma gandesc de cateva zile la ei.
Ce ma intriga e ca nu credeam ca trebuie sa ma preocupe atat de mult.
Ei sunt ei, asa cum eu sunt eu.
Atat doar ca la un minuscul moment dat, in capatul ascutit al unor cuvinte nelalocul lor, pe ei s-a reglat altfel sarful [chestie de lentile, distante focale si intensitati, poveste separata, nu stiu ce mi-a venit sa aduc vorba – in fine si ma rog], iar primul lucru pe care l-am vazut au fost pustulele.
Ei au pustule.
Deloc surprinzator. Doar putin neasteptat.
Mint. Chiar destul de neasteptat, dar nu vreau sa recunosc atat de usor. Mie greu sa accept propriile mele pustule, nici nu ma gandesc sa le accept si lor rezervoarele, mici, mari, galbene sau gri-intunecat [gri sobolan daca intrebi un tapiser de moda veche].
Asta e o tara mai veche a singurei mele personalitati. Cand eram mic, am trait mult cu impresia ca sunt blond, inalt cu ochi albastri reci. Nu il stiam, dar ma gandeam probabil la Paul Newman. Mult. Abia pe la 7-8 ani am descoperit o fata prea rotunda, un par prea brunet si niste ochi absolut comuni. Ordinar. Nici acum nu am reusit sa ma accept ad integrum. Insa dorinta asta, de a vedea ceea ce imi place, ceea ce ar fi frumos sa fie frumos, am pastrat-o si am trasferat-o si asupra lor. Pe ei i-am vazut intotdeauna mai chipesi, mai destepti, mai buni, mai calzi, mai aproape, mai sinceri. Mai dragi.
In timp, pe unii i-am pierdut. Doare, recunosc. Altii s-au transformat si nu mai sunt ei. Doare si asta. Nu in ultimul rand, unii nu s-au schimbat deloc, dar nu mai sunt ei – sunt aia. Doare, dar la nivel intelectual [pot trai cu asta] si nu senzorial. Putini, probabil pe o mana ciunga mi-ar mai ramane cateva degete dupa numaratoare, foarte putini sunt ei, ei. Sunt singurii care au avut mereu pustule, pe care le-am vazut de la inceput, am facut o vreme misto impreuna de ele si am trecut la urmatorul nivel.
Nu am multe izbande si dobandiri in grafia de imagine, dar am un pasionabil fix: sarful diferentiaza momentul de clipa. Iar clipa in care am facut clarul neasteptat pe pustulele de pe chipul lor a devenit un moment important pentru mine. De atunci, si asta e mai curand decat pare, stiu ca ei, cei care unul cate unul aveau particica lor din eu, au toti macar un rezervor gri-sobolan, gata sa improaste stropi de invidii, particule de frustrari, picuri de complexe, corpusculi de neimpliniri si vapori egocentrici cand s-a copt-umplut destul. Tot de atunci nu imi mai este rusine de pustulele mele.
Imi pare rau doar ca cei mai multi dintre ei, dintre toti prietenii mei din toate timpurile mele, nu mai sunt asa cum credeam eu. Intotdeauna mai chipesi, mai destepti, mai buni, mai calzi, mai aproape, mai sinceri. Mai dragi.
Chiar ma gandeam care sunt tampitii care cumpara Clerasil.
In afara de mine.
Ce ma intriga e ca nu credeam ca trebuie sa ma preocupe atat de mult.
Ei sunt ei, asa cum eu sunt eu.
Atat doar ca la un minuscul moment dat, in capatul ascutit al unor cuvinte nelalocul lor, pe ei s-a reglat altfel sarful [chestie de lentile, distante focale si intensitati, poveste separata, nu stiu ce mi-a venit sa aduc vorba – in fine si ma rog], iar primul lucru pe care l-am vazut au fost pustulele.
Ei au pustule.
Deloc surprinzator. Doar putin neasteptat.
Mint. Chiar destul de neasteptat, dar nu vreau sa recunosc atat de usor. Mie greu sa accept propriile mele pustule, nici nu ma gandesc sa le accept si lor rezervoarele, mici, mari, galbene sau gri-intunecat [gri sobolan daca intrebi un tapiser de moda veche].
Asta e o tara mai veche a singurei mele personalitati. Cand eram mic, am trait mult cu impresia ca sunt blond, inalt cu ochi albastri reci. Nu il stiam, dar ma gandeam probabil la Paul Newman. Mult. Abia pe la 7-8 ani am descoperit o fata prea rotunda, un par prea brunet si niste ochi absolut comuni. Ordinar. Nici acum nu am reusit sa ma accept ad integrum. Insa dorinta asta, de a vedea ceea ce imi place, ceea ce ar fi frumos sa fie frumos, am pastrat-o si am trasferat-o si asupra lor. Pe ei i-am vazut intotdeauna mai chipesi, mai destepti, mai buni, mai calzi, mai aproape, mai sinceri. Mai dragi.
In timp, pe unii i-am pierdut. Doare, recunosc. Altii s-au transformat si nu mai sunt ei. Doare si asta. Nu in ultimul rand, unii nu s-au schimbat deloc, dar nu mai sunt ei – sunt aia. Doare, dar la nivel intelectual [pot trai cu asta] si nu senzorial. Putini, probabil pe o mana ciunga mi-ar mai ramane cateva degete dupa numaratoare, foarte putini sunt ei, ei. Sunt singurii care au avut mereu pustule, pe care le-am vazut de la inceput, am facut o vreme misto impreuna de ele si am trecut la urmatorul nivel.
Nu am multe izbande si dobandiri in grafia de imagine, dar am un pasionabil fix: sarful diferentiaza momentul de clipa. Iar clipa in care am facut clarul neasteptat pe pustulele de pe chipul lor a devenit un moment important pentru mine. De atunci, si asta e mai curand decat pare, stiu ca ei, cei care unul cate unul aveau particica lor din eu, au toti macar un rezervor gri-sobolan, gata sa improaste stropi de invidii, particule de frustrari, picuri de complexe, corpusculi de neimpliniri si vapori egocentrici cand s-a copt-umplut destul. Tot de atunci nu imi mai este rusine de pustulele mele.
Imi pare rau doar ca cei mai multi dintre ei, dintre toti prietenii mei din toate timpurile mele, nu mai sunt asa cum credeam eu. Intotdeauna mai chipesi, mai destepti, mai buni, mai calzi, mai aproape, mai sinceri. Mai dragi.
Chiar ma gandeam care sunt tampitii care cumpara Clerasil.
In afara de mine.
