astăzi iar, nu doar la telejurnal

Căpcăunii de sticlă

plescăie și împroașcă gunoi

înfulecând vlăstare de vise

crescute din noi

Căpcăunii de sticlă

prefac mamele noastre-n călăi

preschimbă în balegi narcise

dezbină prietenii tăi

Căpcăunii de sticlă

ocupă turnuri de fildeș

sorbind mințile încinse

privindu-ne galeș

Căpcăunii de sticlă

sunt stăpâni peste stăpânii lor

căpcăunii din paraclise

pe care îi urmăm în vecii vecilor

amin!

...în ce basm stupid ne-am născut

cu feți făcuți din lacrimi

și câini încovrigați de foame

dizolvându-ne in propriile acrimi..

Voi scrie sfârșit! paginat în coală

devreme, chiar pe marginea zilei,

să mai am ceva timp să ucid căpcăunii

cu un colț de mileu lăsat pe muchia sticlei.

aseară, ieri

Ce linişte era în țipătul hintelor,

câtă culoare în praful ridicat de inimile crude

pline de sânge proaspăt de mamă,

de tată,

de hienă flămândă de dragoste!

Se opreau o secundă

şi ne priveau cum murim

fără milă, frică sau alte sentimente poetice,

strict îngrijorați că nu vor ajunge

la masă,

la somnul lor dulce din brațele noastre.

Încă două minute, încă un pic,

încă o muşcătură din existența noastră patetică:

nu se lăsau duşi când noi ne prețuiam ultima clipă

la valoarea unui maieu transpirat

fericiți

că respirăm la un loc cu mulțumirea lor.

Întoarce-mă! Întoarce-i! Opreşte-te clipă

mai înainte cu o clipă, mai târziu ca prea târziu,

ia-ți sufletele noastre, ale lor, toate

tot ce nu ai consumat din milă sau prea plin,

la pachet,

cât noi mai stăm să ne încălzim în râsetele lor.

sonet cuaternar

La început eram totul.

Apoi ne-a rămas cuvântul.

Eram nimic când brusc zigotul

pios ne-a pregătit mormântul.

Unde ne sunt lacurile căprui

limpezi, din care adăpam?

Când ni s-au tocit vechile cărărui

suple, pe care ne cățăram?

Avem cât n-am avut nicicând,

chiar de lumină suntem saturați,

dar mă întreb: mai ştii oare tu când

vii eram doar noi şi nimeni alții?...

Se umpluse de noi pământul în râsul tău înfometat,

doar praf acum înghite vântul în liniştea ce s-a lăsat.

sonet terțiar

E miez de noapte şi-ți măsor coapsele

scufundat în varul casei de a lunii valuri dulci,

crucea nopţii-mi poartă împovărate pleoapele,

culcată-n visuri mi te înculci.

Abia de-o mână-ntinsă-i distanța ce ne desparte,

dar cine către cine s-o-ntindă te-aş descoase:

mocneşte carnea-ți rece încinsă doar pe-o parte,

pierdut mi-s în adâncul saculului de oase.

Clipeşte un semn, statuie, foieşte-ți pulpa,

plămânii murmură-ți ca într-o rugăciune stinsă

și jar am să mănânc încălecându-ți crupa

strângând din pinteni sălbăticia aprinsă!..

La inceput să fie zice-se că ar fi cuvântul,

dară întreb, iubito: cine-o sta atât până să-şi ia avântul?

sonet de-al doilea

Miroase a câini și pepeni morți,

și-n drumul meu incognito

se strâng fantomele la porți

bârfind ș-adulmecându-te, iubito!

Chiar când să cadă pleoapa ta cortină

pe buza zemuindă a scenei

ți-voi fi înfiripat nerușinat tulpină

în brazda zdrențuită a genei.

Pe tâmple lacrimi acre și pe pântec,

și-n vis se luptă vrerea mea să te corupă,

săltând se lasă-n dans și cântec

pătruns pământul reavăn de sub crupă!

Deschide ochii cu măsură, măsoară umbra cât trăiește:

Pe dată ce se închide ochiul, ființa mea te locuiește!

sonet întâiul

Am pus la ușă un sac de oase

îngrămădite de-a valma

între capilare plus alte vase

și frământări ce-mi uscă palma.

Un boț de colb în pumn de lacrimi

culcat pe coama unui sân

în sac de oase mustind de patimi

de dus la groapă făr' de stăpân.

“Scoateți afară gunoiul acesta”

bolboroseam stâlcit pe-o rână,

prea strâns la gură să nu-mi dea pe afară pesta

și groaza zilelor care ne amână.

Vă zic: nemărginită nemișcare în duhoare de gând rău

împrăștie resturile de om în drumul său!