marți, 15 septembrie 2009

fluturii de ieri

Am vrut sa leg doua cuvinte. Despre cancer. Ieri.

Apoi am descoperit pe strada o suta de mii de fluturi, care de care mai agitat, mai colorat, mai valvoi valurindu-si aripile, si din admiratie fata de inconstienta lor mi-am reprimat icnetele tumorale.

Dar astazi, cancerul este tot acolo si nu mi-a mai derutat nimeni, nimic, nicicum, tristetile, amaraciunea, neputinta.

Am citit de curand jurnalul Oanei Pellea. Nu mi-a placut niciodata; cu greu, spre batranete, mi-a castigat simpatia - imi pare ca e o cruce a sa acest lucru. Insa cel de-al doilea lucru care ne leaga mi-a vorbit cu litere pline de plumb despre el, in acelasi fel, cu aceeasi ploaie sarata in gat. Dincolo de randurile sale, dincolo de neputintele mele, dincolo de toate crudele povestiri pe care le cunosc, oricat ai cauta si ai dezveli nu vei gasi decat o celula flamanda care vrea sa consume. Vise, proteine, zambete, respiratii, inimi, plamani, sani, ovare, prostate, limbi, sange. Vieti.

Acum, cand scriu, ma uimeste cat respect simt pentru aceasta celula, pe care daca mi-ar sta in puteri as strivi-o cu varful pantofului fara nicio ezitare. Imi spun ca este respectul pe care orice om o are fata de adversarul sau cel mai de temut si trec mai departe. Mai departe unde? Oricat de departe ai merge, la capatul drumului foamea celulei va fi astamparata cu destinul tau.

Vroiam ca cele 2 cuvinte despre cancer sa fie "de" "ce". Daca as fi fost puternic, as fi scris doar atat. Daca as fi fost intr-adevar puternic, nu as fi scris nici atat. Pentru ca nu am nicio putere, am pierdut sirul literelor insailate pana acum.

Puternic de altfel nu conteaza a fi decat in fata lui. Atunci cand esti sau nu esti. Erou. Martir. Minune. Nicio alta sansa, niciun alt deznodamant. Putinii eroi cad fulgerator instaurand deznadejdea. Martirii sunt macinati in credinta lor, in speranta lor, in trupul lor in fiecare secunda, la fiecare respiratie, luni, ani, amestecand speranta, admiratia, respectul, neputinta in mestecul plescait care rontaie neincetat. Cat despre minuni.. Minuni. Cat de rotund este sunetul asta. Ca o biluta de argint rostogolindu-se in titirezul ruletei, invartita de ochi umezi de speranta, de inimi pulsand accelerat de iluzia posibilitatii, de unghii inecate in epiderme transpirate de pumnii stransi prea puternic ai chibitilor intrezariti in spatele jucatorilor incovoiati. Minuni. E mult! Minune e suficient..

As fi vrut ieri sa scriu ceva despre cancer, dar s-au intors fluturasii astia inspaimantator de vii la scoala si nu am avut decat culorile sperantei lor in ochi. Astazi insa, el este tot acolo. In trupul mamei mele. In dragostea surorilor mele. In sufletul meu.