vineri, 30 ianuarie 2009

2 irisii prea limpezi, care iti intorc orice stare din postura de jumatate goala in impostura jumatatii pline imi tin de urat pe marginea tejghelei. Alunec usor intre peretii de sticla si imi arunc repede cate o vorba catre ei - cumva in directia unui "zici?", dar totul este de suprafata.

Ca sa fie.

Irisii caruia i-as incredinta orice intoarcere sunt undeva in partea din spate a prezentului trecut. Au ramas intunecati, incretiti catre coada ochiului unde pielea are gustul marii, periculosi de vii si ucigatori de reci. Au ramas larg deschisi chiar si cand ultima silaba a tras usa dupa ea, chiar si dupa ce toti peretii castelui din carti de tarot s-au impachetat ordonat, strangand orice urma de "va fi" in cutii grele de "a fost", prin care cotrobaiam seara de seara, iar acum din minut in minut.

Cat timp m-am lafait in ei, irisii mei dormeau neintorsi. Uneori sforaiau porceste. Acum isi pierd stralucirea in orbitele vinetii, care se adancesc la fiecare geana de lumina care ii surprinde rememorand. Dor. Si sunt tumefiati. Posed irisi tumefiati desi obisnuiam sa posed animalic 2 irisi stralucitori, care se abureau usor inainte de a fi eliberati de tensiune prin strangerea spasmica a pleoapelor. Din cand in cand ii simteam plangand in spatele cortinelor stranse, si desi imi pareau tristi, lacrimile prelinse aveau gust de satisfactie organica.

Incet, incet am sa imi pierd proprii irisi in propriile orbite. Nu vor mai exista orbite. Poate doar in jurul unor imaginii de demult, sterse si pe alocuri indoite din care nu vor mai fi respirand decat 2 sfere stralucitoare, in care m-as prabusi ca un asteroid pe suprafata unui soare. Sa ard. Sa ard. Sa simt ca traiesc pentru ca durerea in sfarsit doare iarasi.

In asteptare, cate o pereche de prea limpezi irisi imi tine marginea tejghelei la nivelul de flotabilitate, intorcandu-mi impostura jumatatii pline. 'Zici?'

marți, 27 ianuarie 2009


Obosit.

Daca mi-as lua la intrebari irisii as afla acelasi lucru: oboseala. Nu sfarsit. Nu vlaguit. Nici epuizat. Obosit. Simplu si de o claritate vivace. Greu sa mai faci ceva. Apatie generalizata cu ramificatii in muschii abductori de oriunde ar fi ei.

Daca muschii abductori sunt obositi, ce faci? Abdici?

luni, 26 ianuarie 2009

Mi-e dor.. Acum m-as defini in aceste 9 caractere.

Ultimele 2 sunt povestea necuprinsa, celelalte 7 sunt capatul unui fir care a trecut prin urechea unui ac inainte de a trece prin cordul meu obosit. O tapiserie din tristetile cele mai fine a lasat in urma sa instrumentul asta argintiu, arma asta a unei crime dintr-un trecut pe care nu l-a trait inca nimeni.

Ma simt intepat. Ca sa rezum decoratiunile de deasupra gandurilor mele.

joi, 22 ianuarie 2009

Mi-am notat aseara pe un capat de nerv doua ganduri: eu si eu.

Primul se referea la mine, sa nu uit sa imi dedic astazi o serie de minute, fie ea si circulara. Cel de-al doilea, neasteptat, se referea la mine, sa imi aduc aminte ca astazi, cu orice risc, ar trebui sa pastrez doar pentru uz personal un numar de minute, fie el si impar.

Surprinzator, a tinut.

In seria circulara de minute am rememorat toate dezamagirile din ultimile zile si am descoperit ca lumea se misca intr-adevar mai repede in zilele noastre, astfel ca nu mi-a ajuns un cerc complet de minute pentru a inchide in el tradarile, tristetile, vanul si nelinistea.

Mai tarziu, cand am reusit sa imi aloc si numarul impar de minute, cu un efort substantial am reusit sa impun vidul ca stare de spirit per interval. Deloc surprinzator, data fiind relativitatea proceselor fizice, mi-a lipsit un minut pentru a stoca vidul in toate nisele intercelulare care imi sustin structura. Ceea ce demonstreaza ca in transpunere impara intotdeauna va lipsi ceva. Eu ii spun unitate.

Oricum, o zi plina.

joi, 15 ianuarie 2009

Nimic mai dificil decat sa revii in punctul de echilibrul cand marginile zdrentuite ale unei tradari inca supureaza. Fixezi mental muschii buzelor si incerci sa ii contracti. Doar ca greutatea din suflet, cea care nu iti lasa plamanul sa respire suficient, atarna, nesimtita, obraznica, obscena, tragand in jos pleoape, buze, vise. Esti inexplicabil atras de orice miscare ritmica: cursorul care blink-aie, led-ul unui TV in stand-by sau tagara fosforescenta a ceasului Police care iti spune 'nu, nu, nu, nu, nu e adevarat, nu, nu'.

Dedublat, ai avea imaginea unei normalitati ganditoare, insa nedublat fiind, stii cu exactitate ca dorinta de a mai face ceva horcaie. 

Ai lasa gramada de carne pe marginea patului si nu ai lua cu tine decat irisii in incercarea de a descoperi ceva suficient de excitant in alta parte. Nu neaparat aici. In palpabil. Poate sa fie si altundeva. Altceva. Altcineva. O chestie care sa te faca sa zambesti o secunda. Atat cat sa uiti. Un clovn ceva. Unul mai putin defect decat tine.

Exista clovni care nu sunt atat de tristi. Carora coltul gurii nu le cade deodata cu cortina. Clovni cu o cabina de machiaj calda infierbantata de o Colombina cu suflet bogat, in care lacrimile sunt supte instantaneu de pudra alba care il imbraca, dorindu-si cu nerabdare ritualul de crucificare.

Daca destinul te-a strecurat intre ei, ai grija!

Degradarea prin tradare este un dignostic comun.

luni, 12 ianuarie 2009

"Goala, crucificata de lene, dupa ce ultimul piron si-a scurs vlaga" - ma obsedeaza imaginea asta de vreo cateva zile. Poate ca e raspunsul frustrarilor mele dat penibilei crize pe care in loc sa ne-o insusim, o ducem in driblinguri prelungi catre o ratare de generic. 

Da, nu mai putem arde gazul. Da, nu mai putem taia frunze la caini pe bani frumosi. Da, o sa fie rau. Si da, alte sute de copii au murit astazi in Gaza. [gaz/Gaza] Da. Doare. Dar. . cand ultima crucificare tresare, se intinde si se dezvaluie frame-by-frame, sala se intuneca peste intarziatii care nu isi gasesc locul si recunosc inca din primele cadre actorii mei preferati, cabotinii mei dragi amagiti de pieile in care se afla.

Pana la urma camera faraonului este intotdeauna la baza piramidei lui Maslow.

vineri, 9 ianuarie 2009

Incerc sa incerc, cautand sa caut. Poate-poate...