E miez de noapte şi-ți măsor coapsele
scufundat în varul casei de a lunii valuri dulci,
crucea nopţii-mi poartă împovărate pleoapele,
culcată-n visuri mi te înculci.
Abia de-o mână-ntinsă-i distanța ce ne desparte,
dar cine către cine s-o-ntindă te-aş descoase:
mocneşte carnea-ți rece încinsă doar pe-o parte,
pierdut mi-s în adâncul saculului de oase.
Clipeşte un semn, statuie, foieşte-ți pulpa,
plămânii murmură-ți ca într-o rugăciune stinsă
și jar am să mănânc încălecându-ți crupa
strângând din pinteni sălbăticia aprinsă!..
La inceput să fie zice-se că ar fi cuvântul,
dară întreb, iubito: cine-o sta atât până să-şi ia
avântul?
