în marea soarelui negru

Ți-e frică de ape adânci
și totuși
cu ce curaj
înoți
goală
în gândurile mele...

Am alge albastre pe umeri,
brațe cu vene de pește,
și noaptea visez între nuferi
două inimi care bat toaca
cu ciocane de sticlă.
Ție ți-e frică?
Au pleoapele tale temeri
că mă desprind
fară să doară,
fară să suferi?

Boabele astea de nisip
din părul meu
nu sunt nisip
ci gânduri despre tine,
despre ochii tăi de aur,
și solzii de dinozaur
care se înmulțesc pe mine
și nu-i chip
să le mai desprind
fară să doară,
fară să țip.

Iar firul acesta de sare
de pe buzele mele
nu este sare
ci râsul tău când ești liniștită,
și te lași sărutată,
pentru a nu mai fi uitată,
doar mereu recitită,
și nu sunt în stare
să îl desprind
fară să doară.
Fară scăpare.

Sunt o mare fără valuri,
draga mea dragă,
dar plină de sepii cu voaluri
și rechini înfometați de dragoste,
iar tu te arunci în mijlocul lor
ca și cum îți sunt datori,
ca și cum nu știi cât are să te coste
și că nu-i cu putință
să te mai desprinzi
fară să doară,
fără suferință.