cărămizi

Ți-am visat pistruii de pe umeri.

Erau cu doi mai mulți
și de așteptare grei
și fosforescenți
și coborau din valea caldă a cefei
în șir indian
murmurând inocenți
o mantră a dragostei
împingându-mă să sar
treptele coloanei tale infinite
din trei în trei
iar eu nu îmi doream decât să mă împiedic
ca să mă rostogolesc cât mai repede
la capătul ei
în locul pe care voiam să îmi odihnesc buzele,
setea de tine,
zbaterea aripilor de fluturi
și neliniștea palmelor
care tremură ca un alcoolic
în drum spre magazinul
cu chifle și rom
atunci când nu ești lângă mine.

Țin minte că voiam să numeri
câte secunde îmi pot ține
respirația,
câte secole îmi poți întreține
inspirația,
cât de lung este cel mai lung traseu
la capătul căruia al tău devine al meu
și îmi mai aduc aminte
că mă întrebam dacă suferi
când visurile tale iau aminte
la șoaptele mele
atât de clar nerostite,
la gândurile grele
deloc pomenite,
dacă poate îți dorești nuferi
să răsară în rigole când plouă
cu lacrimi de tei
iar eu să adaug un strop de miere
celei dintâi cafele a zilei,
ori dacă poate preferi pulberi
fine de diamant
sau de stele
pe alese culese
de brațele mele?

Însă am tras de pleoape în sus
înspre lumina crudă a zilei noi
și asemenea gutuiului nesupus
rodi amar și zâmbetul de apoi:
știi, când dorm eu nu visez
nu văd, nu simt, nu trăiesc,
nu compun sau fredonez,
nu înot, nu mă amețesc,
nu zbor nici nu fumez,
nu mor, nu cresc
nu cad ori mă așez,
nu retrăiesc,
nu te urmez.
Nu. Le construiesc
pe toate și mi le imaginez
abia după ce mă trezesc.

Ascultă "cărămizi" pe #SoundCloud