'till your time comes

...in 1, in 2, in 3, in 5 sau in 10,

24/7, 365 din cate mii ti-e norocul,

fara sa te opresti, fara sa te grabesti,

fara sa-ti pese dar totusi pe alese:

dance, dance, dance!

Am facut zilele trecute cunostinta cu Convers. De fapt, ne stiam de multisor, ba chiar am putea spune ca suntem prieteni - desi el este mult mai adolescent iar mie nu imi plac baschetii, lui ii place fasolea batuta iar eu ma stramb domneste cand o vad in timp ce pixelii sai sunt mai frumosi decat excellii mei. Hai sa spunem ca l-am reintalnit. Pentru ca da, Convers a plecat la un moment dat in drumul sau, pe vremea aia linistita cand inca nu raspundea la acest nume.

Uitasem cat de cofortabil eram cu Convers. Cred ca de asta sunt apreciati conversii, in general: pentru ca sunt confortabili. Plus ca poti sa te duci oriunde cu ei fara sa te faci de rusine. Evident cu conditia sa stii cum sa ii porti.

Priveam ce a mai inghitit diafragma sa si involuntar am zambit: Convers te face intotdeauna sa razi. Chiar si cand nu se hotaraste sa te gadile cu lentila lui nerusinata, chiar si cand este trist, cu viata stransa intr-un singur nod. Tin minte ca paseam mai sigur cu el, alergam mai tare si nu ma impiedicam niciodata de propriile sireturi. Imi placea sa stam unul langa altul, stangul langa dreptul, alimiati, imediat dupa usa cum intrai, pregatiti mereu de un flic-flac artistic sau de o alergare usoara. Stiu, Convers parea ciudat langa pantoful meu casual, uneori eram constienti de asta, dar odata ce treceai peste vedeai ca siretul este la fel de strans, talpa la fel de flexibila, cusatura la fel de rezistenta.

Daca ma intrebi acum, iti voi spune fara ezitare: gaseste un Convers si vei scoate cel mai bun timp.

A fi obosit nu inseamna a te fi oprit. E semnul pe care il primesti cand un deget carn aratator iti flutura indicandu-ti finalul unei ere din timpul tau. Daca nu il intelegi, daca nu esti pregatit, in cel mai bun caz vei ajunge inaintea unui semn de intrebare. Cine?

Rasuceste-te pe calcaie, cauta din ochi un punct de plecare si intoarce foaia. Pe verso e alb. Mazgaleste din nou, de data asta citet.

Uneori vreau sa ma asez pe prima bordura si sa ii spun "gata, nu mai pot!"

"Ne oprim 5 minute sa ne tragem sufletul si apoi mergem la o cafea, ok? Fac eu cinste - nu trebuie sa vorbim nimic, nici macar nu trebuie sa ne privim. Stam. Am obosit sa ma intrec cu tine. Sunt prea'ndestulat sa alerg langa umarul tau sperand ca printr-o minune nu vei ajunge prima, permanent incordat, incontrolabil condus de efemer, deloc atent unde ma reped snickersi, neauzind niciodata incurajarile de pe margine."

Stiu ca nu m-ar intelege, nu m-ar asculta, nici macar nu ar intoarce capul sa vada daca doar am ramas in urma sau nu o mai urmez. Nu cred ca ii pasa. In orice caz nu acum. Suntem de la inceput impreuna si oricum ne vom intalni la final. Asta este sigur. Asadar, de ce ar mai interesa-o ce fac pe circuit?

Doar ca pe mine chiar daca nu ma dor picioarele, ma dor ochii. Urechile. Inima. Plamanii. De cat am strans sub pleoape si in pleura. De cate s-au adunat ca un praf fin si inecacios pe timpane, blurand cuvintele care conteaza, asurzindu-mi bucuria pe care as putea-o avea.

M-as opri, mi-as schimba sortul transpirat si maioul cu numarul asta care cu greu ar putea depasi 2 cifre si cu tot universul meu irepetabil divizibil momentan la 3, organizat intr-un troller mov cu biciclete albe si as lua primul locomotiv catre toate colturile lumii.

Cand am auzit sunetul acela infundat, de explozie intr-un sac de nisip si fiecare camera a inceput sa pompeze globule rosii catre linia de sosire, dungile albe ale culoarului meu imi povesteau despre cursa vietii mele, despre medalia stralucitoare care o sa straluceasca talismanic de grumaz, despre recompensa, despre orgoliu. Am facut multe ture pana cand mi s-a strecurat in muschi o indoiala care se contracta la fiecare nou pas: in ultima vreme nimic nou, ultima tura este perfect identica cu prima, am uitat sa intreb cate ture trebuie sa alerg pana la final, se intuneca, continui? De aici si pana la ironia buchetului de flori rosii de la final nu am mai facut decat un pas. Urmatorul. Si din nou inca unul, plus un zambet amar cand am aflat ca cei care dau totul din ei ca sa ajunga primii, termina cursa in cel mai scurt timp...

Acum alerg undeva la mijlocul plutonului, asteptand inconstient abandonul iepurelui si iuresul de final si incerc sa imi dau seama daca merita sa ajung pe primul loc sau e ok doar sa trec linia de finish. Si daca e ok doar atat, conteaza intr-atat de mult daca nu o trec in fuga ci la pas? Pana la urma important este sa participi, nu? Am strania senzatie ca daca nu mai alerg, castig cursa asta.

Nu stiu, nu stiu. De oprit nu ma opresc. Nu vreau si nu pot.

Dar as striga in urma ei "du-te tu inainte, fii tu prima si asteapta-ma, o sa vin si eu. Ajung cand ajung, stai linistita!" si as privi cum se indeparteaza, silueta neagra monahala, ca un moromete de la cosit pe un drum de praf de stele pe inserat, in timp ce muschii mei s-ar destinde, cutele dintre sprancene s-ar odihni, plamanii mei ar respira normal si as putea cauta linistit din ochi putinii mei suporteri, fericiti ca le intorc privirea si chiar stam de vorba intr-o cursa atat de importanta, cursa vietii mele.