în marea soarelui negru

Ți-e frică de ape adânci
și totuși
cu ce curaj
înoți
goală
în gândurile mele...

Am alge albastre pe umeri,
brațe cu vene de pește,
și noaptea visez între nuferi
două inimi care bat toaca
cu ciocane de sticlă.
Ție ți-e frică?
Au pleoapele tale temeri
că mă desprind
fară să doară,
fară să suferi?

Boabele astea de nisip
din părul meu
nu sunt nisip
ci gânduri despre tine,
despre ochii tăi de aur,
și solzii de dinozaur
care se înmulțesc pe mine
și nu-i chip
să le mai desprind
fară să doară,
fară să țip.

Iar firul acesta de sare
de pe buzele mele
nu este sare
ci râsul tău când ești liniștită,
și te lași sărutată,
pentru a nu mai fi uitată,
doar mereu recitită,
și nu sunt în stare
să îl desprind
fară să doară.
Fară scăpare.

Sunt o mare fără valuri,
draga mea dragă,
dar plină de sepii cu voaluri
și rechini înfometați de dragoste,
iar tu te arunci în mijlocul lor
ca și cum îți sunt datori,
ca și cum nu știi cât are să te coste
și că nu-i cu putință
să te mai desprinzi
fară să doară,
fără suferință.

alb, de colecție

Ți-am furat două țigări

cu filtrul nichelat, nu le știam,

erau tot lungi cum le preferi tu,

și letale ca tine,

le-am tras în piept între două parcări

așteptând copilul.

Mi-am umplut plămânii cu fum,

cu tine, cu noi, cu pielea ta înstelată,

cu torsul anesteziant al pisicii

pe care dacă o scutur

sigur îi va ninge din blană scrum

și dragoste.

Mi-am adus aminte de ai mei,

de mirosul lui și de pielea ei uscată

ca cea de căprioară cu care îți ștergi ochelarii,

atât de rar oferită încât uitam 

de vânătoarea de zmei de îndată

ce mă chema.

Și am lăsat fumul să mă țină de mână

cum te țin eu uneori noaptea când dormi

și te iau în plimbări lungi pe străzi,

prin cartierele mele murdare de gânduri,

doar noi doi printre oameni diformi

care încă mă salută.

Apoi mi-a fost rău. Greață. Groază

că poate nu mai reușesc să mă las de fumat

și mă voi stinge și eu la capătul uneia

doar că înainte barba mea

va capătă culoarea aia de rahat,

arămie.

pe mâine

Dacă ai fi gustat ieri sângele meu
ai fi simțit cum bolta gurii tale
se întunecă dintr-odată de întrebări
și o frică metalică ți-ar fi sudat buzele
așa cum dragostea e înghețată de depărtări.

Dacă mi-ai fi citit ieri gândurile
ai fi murit de plictiseală în pagini nesfârșite
scrise mărunt, indescifrabil, fară răbdare
toate ucigând cohorte de cuvinte
nu cu vreun punct ci doar cu semne de întrebare:

Ce este sub pielea mea
pe care o adulmeci
ca un animal de pradă
în căutarea unui loc în care
colții pot să-i cadă?

Ce vezi în ceața ochilor mei
prin care te strecori
cu nebunia unei inimi care
prea bine știe că a sta
moarte înseamnă, nu așteptare?

Ce asculți dincolo de vorbele mele
pe care nu le mai auzi
de dinainte chiar de a fi rostite
și totuși niciun cuvânt nu pierzi

din cele care ție-ți sunt menite?

Dar astăzi sângele meu s-a limpezit,
foșnește calm ca o pădure fară vârstă
iar gustul este cel obișnuit de fier
pentru că știu acum că dincolo de mine
nu tu cauți ci eu să mă găsesc mai sper. 

Totul este despre mine

Ochii tăi neliniştiţi,

care caută să fie unde
şi mai ales când
mi se ridică
pleoapele.

Râsul tău mai înalt
cu cel puţin un ton
decât toate zidurile
care ne despart
apele.

Muşchiul vast lateral
cu care tocurile
fredonează un tango
pe care îl aud
cu spatele.

Calmul cu care inima
ţi se bate cu pumnul în piept
când tu de fapt ai vrea
să-mi scoţi cu ghearele ochii
sau hainele.

Ai dreptate, totul,
absolut totul
este despre mine.

am ajuns

E capătul lumii. Ce faci?
Pietrele in care te-ai tăiat sunt în urmă,
Diminețile în care ai crescut atârnă de copaci,
Din visele adunate cu grijă nu mai e decât o brumă!
Ce faci?

Tu? Te-ai arunca înainte, o ştiu.
Ştiind că voi păşi pe umbra urmei tale,
Deloc nelinişte având sau frică de pustiu
Sau chiar asupra vrerii mele vreo întrebare.
O ştiu...

Dar eu? Mie, căruia nu-mi permit,
Nu-mi închipui, posibil nu îmi este să mai rezist
Când tu doar te-ai ascunde după voal cernit,
Cum aş putea eu tu neurmându-mă să mai exist?
Eu? Nu-mi.

Eu în capătul lumii cred tăcut
Ca în locul în care înțelegi că iubeşti pietrele ascuțite,
Că lacrimile sunt pentru diminețile care au trecut,
Că revisând vei regăsi tumultul dorinței amuțite.
Eu? Cred.

E capătul lumii şi eu te întorc,
Înainte ca tu să ajungi să-i treci hotarul.