Soarele negru

Un pumn de scoici, o alună,
fire de nisip, o piatră albă
despre care cred că e un cristal
cu care pot să-mi vindec sufletul banal
chiar dacă mai am încă rate
la o sumedenie de păcate,
două cochilii goale, spiralate,
și niște cioburi colorate
verzi, turcoaz, calde, mate
ca o mână de jeleuri abia uscate
păstrând dulceața viselor de mult uitate.

Le trec dintr-o palmă într-alta
neîncetat,  ca într-o litanie nerostită,
amețit de briza îndrăgostită
care-mi ciufulește părul,
care arde nu răcorește,
care aprinde pielea când o întâlnește,
și curge în șuvoi de lavă topită
din scobitura gâtului
până la granița buzelor
uitând să mai plece.


Astăzi sunt un soare negru,
doar ce este ascuns luminez,
doar ce este nevăzut capătă umbră,
abisurile oceanelor dar nu și valurile,
gândurile care curg dar nu și malurile,
iar razele mele întunecate
fac praful să danseze doar în camerele din spate
unde încălzesc sângele șarpelui
care își înghite lacom coada
amintindu-i că el este prada.