La început eram totul.
Apoi
ne-a rămas cuvântul.
Eram
nimic când brusc zigotul
pios
ne-a pregătit mormântul.
Unde ne
sunt lacurile căprui
limpezi,
din care adăpam?
Când ni
s-au tocit vechile cărărui
suple,
pe care ne cățăram?
Avem cât
n-am avut nicicând,
chiar de
lumină suntem saturați,
dar mă
întreb: mai ştii oare tu când
vii eram
doar noi şi nimeni alții?...
Se umpluse de noi pământul în râsul tău înfometat,
doar
praf acum înghite vântul în liniştea ce s-a lăsat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu