2 irisii prea limpezi, care iti intorc orice stare din postura de jumatate goala in impostura jumatatii pline imi tin de urat pe marginea tejghelei. Alunec usor intre peretii de sticla si imi arunc repede cate o vorba catre ei - cumva in directia unui "zici?", dar totul este de suprafata.

Ca sa fie.

Irisii caruia i-as incredinta orice intoarcere sunt undeva in partea din spate a prezentului trecut. Au ramas intunecati, incretiti catre coada ochiului unde pielea are gustul marii, periculosi de vii si ucigatori de reci. Au ramas larg deschisi chiar si cand ultima silaba a tras usa dupa ea, chiar si dupa ce toti peretii castelui din carti de tarot s-au impachetat ordonat, strangand orice urma de "va fi" in cutii grele de "a fost", prin care cotrobaiam seara de seara, iar acum din minut in minut.

Cat timp m-am lafait in ei, irisii mei dormeau neintorsi. Uneori sforaiau porceste. Acum isi pierd stralucirea in orbitele vinetii, care se adancesc la fiecare geana de lumina care ii surprinde rememorand. Dor. Si sunt tumefiati. Posed irisi tumefiati desi obisnuiam sa posed animalic 2 irisi stralucitori, care se abureau usor inainte de a fi eliberati de tensiune prin strangerea spasmica a pleoapelor. Din cand in cand ii simteam plangand in spatele cortinelor stranse, si desi imi pareau tristi, lacrimile prelinse aveau gust de satisfactie organica.

Incet, incet am sa imi pierd proprii irisi in propriile orbite. Nu vor mai exista orbite. Poate doar in jurul unor imaginii de demult, sterse si pe alocuri indoite din care nu vor mai fi respirand decat 2 sfere stralucitoare, in care m-as prabusi ca un asteroid pe suprafata unui soare. Sa ard. Sa ard. Sa simt ca traiesc pentru ca durerea in sfarsit doare iarasi.

In asteptare, cate o pereche de prea limpezi irisi imi tine marginea tejghelei la nivelul de flotabilitate, intorcandu-mi impostura jumatatii pline. 'Zici?'