Aș mânca o portocală.
De ce una și nu două?
mă întrebi zâmbind,
rotunjind fiecare vocală
cu buzele astea mustind
de șiretenie și rouă!
An tan te dize mane pe.
Dize mane compane!
șoptești foarte apăsat
aproape strivind consoane
de dulcele palat
ce străjuiește cerul gurii tale.
Țară, țară vrem ostași!
Eu te vreau pe tine.
îmi spui atât de simplu
ca un final pe care îl laşi
să se înțeleagă chiar din titlu
ne mai contând de ce, de când, cu cine.
Nu e corect, nu mă mai joc!
Atunci hai la mama, băiețel.
Propui şi ceri în acelaşi timp
iar eu te urăsc și te vreau într-un fel
în care nimic nu mai pare joc
ci contrasens în contratimp.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu