naufragiul nu se planifică

Incropise un plan. Nu i-a luat mult - o dupa-masa, plus o noapte, plus dimineta de dupa, plus, sporadic, cate 2-3-4 si/sau nu mai mult de 5 minute pe zi, toata saptamana care a urmat. Acum i se pare incredibil ca nu se gandise mai devreme la el. Era atat de simplu: astazi, cand se vor intalni, din intamplare, se va impiedica prabusindu-se in bratele lui.

Doar ca nu luase in calcul ca va fi singura, purtand sandalele noi cu cureluse romane, despre care vanzatorul spunea ca pana si lui Caligula i-ar increti toga [sigur e ceva porcos la mijloc, nu are cum dupa zambetul cu prea multa saliva care a urmat, dar nu a avut timp sa dea un search pe wiki] si nici nu i-au iesit bine pasii, asa ca in loc sa se impiedice, a alunecat si in loc sa cada direct in bratele lui, a aterizat ciufulita, rosie si isterica in bratele unui domn grizonat, cu putina burtica de jur imprejur, Costica, Costica Marean, cum se prezentase mai apoi cand au ramas singuri, el, ea si toti ceilalti care se gaseau in drumul lor prin centrul orasului, la ora aceea. Fara el. Fara El. El nu mai era. I-a vazut Lui uimirea de pe fata, roseata brusca care i-a adunat sprancenele in „V” de la vitriol, voma, venin, verde de Paris si/sau piatra vanata. Undeva, in mijlocul ochilor sai, nori negri de furtuna parjoleau retina. Stanga imprejur, aproape cadentat, si atat cu el.

Cerul s-a intunecat de burtile intoarse ale fluturasilor sinucisi, pe care stomacul ei nu a mai putut sa ii indure, si totul, absolut, totul, cerul, trotuarul, bordurile, garduletele de metal corojit, portiunile inca vopsite, Fiat-ul 500 tunat Abarth cu placute B69SES, chipiul inghesuit pe teasta transpirata a ofiterului Daniel M. Vasile, sa traiti! actele dvs. va rog, mainile reci-verzui-recitand care strangeau cu disperare dragoste si gainat ale celor doi indragostiti din grupul statuar „Un Amore Vertiginosso” al maestrului Paraschivorchian – totul si nimic nu a ramas neacoperit de resturile cadavrelor de efemeride improscate din stomacul sau! Scurte adieri de vant, ca niste rasuflari muribunde sfarsietoare, intorceau cate un pumn de aripi, aratand fractiuni pretioase de secunda minunatia de culori vii rogvaive ce cantareau cu doar o clipa mai devreme, fix 24 de grame pufoase. Plumb i se scurse in talpi, siroind pe marginea cureluselor romane, inundand complet montura delicata a montului tanar.

Va fac cinste cu o cafea, domnisoara, la noi la cantina, la senat? si imediat Costica Marean a privit cu sila amestecata si cu teama de boli incurabile [ipohondrie specializata] cum varfurile ascutite ale pantofilor sai de lac se stropesc cu restul de antenute, picioruse paroase si ochi multicelulari varsati in decontul acestui naufragiu spectaculos. Inima ei s-a oprit intr-un colt de stanca de pe Magheru, sparta din afara inauntru si retur, fara niciun suflet matelot, fara niciun brav timonier timorat, fara nici macar un sobolan schiop in cala, fugiti primii pare-se chiar cand a fost incropit planul.

I-ar fi spus cat de mult ii place rockul pe care pantofii sai il canta dimineata, cand se intalnesc pe strada, in special soloul electric al carambului drept. I-ar fi desenat in palma o inima, albastra Pelikan, cu o clepsidra in interior care scurge nesfarsit sarutari. I-ar fi spus ca tot ceea ce vrea este ca tipa care ii vorbeste chiar acum, chiar cand ii spune asta, sa fie cea dupa care intoarce capul de fiecare data in metrou. Ca ar face orice ca parul ei drept sa ii stea asa cum ii place lui cret. Ca vorbele ei sa fie cele care ii spun lui, singure si nerostite cu gura sa, ca ea este batranetea lui frumoasa. I-ar fi spus ca stie ca mobilitatea ei studiata in ani de balet o indreptatesc la titlul de tipul lui preferat de prezervativ. I-ar fi spus ca daca el ii deschide portiera din dreapta scaunului sau de sofer, isi va prinde cu un snur inima de oglinda retrovizoare ca in toate calatoriile sale sa il insosteasca parfumul venelor ei. Si cand toate astea ar fi fost ascultate de El, i-ar fi suflat usor aburindu-i ochii si i-ar fi schitat dintr-o tusa cu un singur deget o pasarea paradisului la orizont, un punct adica, in care daca priveste, toate celelalte cuvinte ar fi de prisos.

Toate astea spera acum sa le fi notat intr-o agenda, preferabil nu cea de la serviciu, pentru ca in fastaceala cu care ciuda a strans de obrajii sai pana la sange, una cate una, literele s-au trasnformat in lacrimi si nu ar putea decat revarsa ce are pe suflet, daca l-ar mai avea si pe acela, nicicum rosti ceva.

¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤

As fi vrut sa o sprijin usor cu mana, sa o mangai pe par, pe spate, pe zona aia a cefei in care atunci cand inca eram animale, dintii cu care ne carau parintii nostri activau serotonina sedanta, ajutand-o sa traverseze pana la capat bulevardul bulversant, ca un adult care vede un copil derutat de culorile semaforului.

Dar nu am facut-o.

Fiecare e dator sa isi ingroape aripile fluturilor morti si sa strabata teritorii noi pentru a strange alta armata de aripi vii, pe care sa o antreneze temeinic in stomac, sus-jos-culcat-drepti-stanga-mprejur-arm! zi dupa zi, ceas dupa ceas, indiferent de meridian, de fus, de miscari revolutive, relative, revelative, pregatindu-se pentru clipa in care alt camp de bataie infrunta viata cu dragoste, dragostea cu moarte, moartea cu speranta.