Am facut zilele trecute cunostinta cu Convers. De fapt, ne stiam de multisor, ba chiar am putea spune ca suntem prieteni - desi el este mult mai adolescent iar mie nu imi plac baschetii, lui ii place fasolea batuta iar eu ma stramb domneste cand o vad in timp ce pixelii sai sunt mai frumosi decat excellii mei. Hai sa spunem ca l-am reintalnit. Pentru ca da, Convers a plecat la un moment dat in drumul sau, pe vremea aia linistita cand inca nu raspundea la acest nume.

Uitasem cat de cofortabil eram cu Convers. Cred ca de asta sunt apreciati conversii, in general: pentru ca sunt confortabili. Plus ca poti sa te duci oriunde cu ei fara sa te faci de rusine. Evident cu conditia sa stii cum sa ii porti.

Priveam ce a mai inghitit diafragma sa si involuntar am zambit: Convers te face intotdeauna sa razi. Chiar si cand nu se hotaraste sa te gadile cu lentila lui nerusinata, chiar si cand este trist, cu viata stransa intr-un singur nod. Tin minte ca paseam mai sigur cu el, alergam mai tare si nu ma impiedicam niciodata de propriile sireturi. Imi placea sa stam unul langa altul, stangul langa dreptul, alimiati, imediat dupa usa cum intrai, pregatiti mereu de un flic-flac artistic sau de o alergare usoara. Stiu, Convers parea ciudat langa pantoful meu casual, uneori eram constienti de asta, dar odata ce treceai peste vedeai ca siretul este la fel de strans, talpa la fel de flexibila, cusatura la fel de rezistenta.

Daca ma intrebi acum, iti voi spune fara ezitare: gaseste un Convers si vei scoate cel mai bun timp.