celuloid

Te-ai ridicat și ai spus
toată lumea ne va trece prin față,
apoi m-am ridicat și am coborât și eu
miliardul de trepte capitonate.

Am mers un pas mai în față tu,
o lume mai în spate eu,
până când mațul de beton
ne-a vărsat între oameni.

Mașina mea e aici, ai spus,
a mea e la mijloc, am spus
deși mă gândeam la viață,
ne vedem acasă.

Ochii tăi și-au luat la revedere,
cred,
dar tu,
tu ai tăcut.

ireversibil

Noaptea, iubito

când ochii se cuibăresc într-ai mei
mult după ce pielea nu mai respiră greu,
oasele noastre sclipesc ca jarul
viu.

Orb să fiu, iubito
și tot aș vedea stropii grei de lavă
țâșnind dintre umerii noștri aliniați
unul cu altul cu marginea mării
goi.

Sclipitori, iubito
ca doi delfini săgetând orizontul
cu spinările arcuite precum
coapsele tale iubindu-mi
gura,

sclipitori, iubito
precum ochii de panteră în noapte
spălând de sânge pielea fumegândă,
la fel ca limba ta care îmi mângâie
mintea,

sclipitori, iubito
cum doar firele tale de păr sunt în soare
și în ochii mei uscați de atâta lumină,
cu care mă învălui când inima mea
cântă.

Suntem, iubito,
crescuți din strălucirea crudă a lunii pline 
din magma ce se scurge prin soarele negru,
din miliardele de tonuri ale iubirii șoptite 
de briză,

Sclipitori, iubito.

Ascultă "ireversibil" pe #SoundCloud

straniu în strană

 

...unu 2 3,
unu doi 3,
unu doi trei...

...cine a inventat valsul
trebuie că și-a auzit inima
plutind
imaginându-și dansul
nemurind...

Ce este zgomotul acesta straniu
gândul unu, al doilea, trei,
trei doamne și tot vrei
să le aud la mine-n craniu
ca un tropot de teriantrop
transformat din lup în strop
și-napoi în tigru șchiop

...unu unu unu,
doi 3 doi,
3...
...faldurile încurcă gânduri printre pașii mei...
marșul fluturilor fie oare dansul ăsta
lent
în spirale inspirate respirând
decadent?...


Iartă-mă. Știu că nu înțelegi
dar uite, îți spun de pe acum iartă-mă
când încă nimic nu s-a ciobit
și toate visurile sunt întregi
și nici măcar un lasă-mă
sau nu tu alegi
ori uită-mă
nu s-a făcut rostit.

Știi, înainte de primul sărut, chiar,
înainte de te iubesc mai apoi iar,
înainte de orice este înainte,
chiar mai înainte de prima măsea de minte,
dacă ai găsit un suflet curat și cuminte
ar trebui să îți ceri iertare
în genunchi cum cerem în rugăciuni îndurare
rostind rostuit răspicat întregi aceste cuvinte:
Iartă-mă, știu că nu înțelegi,
dar uite, îți spun de pe acum
iartă-mă.


...1 2 3
1 2 3
1 2 3...
...amândoi dar niciunul dintre ei
corpurile nu-și mai aud
sau măcar privesc,
numai pașii, inimile, clipele
își tot potrivesc...


Habar nu am ce caută sufletul meu,
dar dacă îl întreb tace
și îmi arată un prosop negru
pe o margine de lac;
știu că nu greșește dar când va fi greșit
o va fi făcut pentru că iubește
și s-a zăpăcit.


...unul doi trei,
unul doi 3,
unul 2 3...
..cine încă mai valsează clipa
trebuie că se închipuie
nemurind
imaginându-și inima ca pe o aripă
plutind.

Ascultă "straniu în strană" pe #SoundCloud

cărămizi

Ți-am visat pistruii de pe umeri.

Erau cu doi mai mulți
și de așteptare grei
și fosforescenți
și coborau din valea caldă a cefei
în șir indian
murmurând inocenți
o mantră a dragostei
împingându-mă să sar
treptele coloanei tale infinite
din trei în trei
iar eu nu îmi doream decât să mă împiedic
ca să mă rostogolesc cât mai repede
la capătul ei
în locul pe care voiam să îmi odihnesc buzele,
setea de tine,
zbaterea aripilor de fluturi
și neliniștea palmelor
care tremură ca un alcoolic
în drum spre magazinul
cu chifle și rom
atunci când nu ești lângă mine.

Țin minte că voiam să numeri
câte secunde îmi pot ține
respirația,
câte secole îmi poți întreține
inspirația,
cât de lung este cel mai lung traseu
la capătul căruia al tău devine al meu
și îmi mai aduc aminte
că mă întrebam dacă suferi
când visurile tale iau aminte
la șoaptele mele
atât de clar nerostite,
la gândurile grele
deloc pomenite,
dacă poate îți dorești nuferi
să răsară în rigole când plouă
cu lacrimi de tei
iar eu să adaug un strop de miere
celei dintâi cafele a zilei,
ori dacă poate preferi pulberi
fine de diamant
sau de stele
pe alese culese
de brațele mele?

Însă am tras de pleoape în sus
înspre lumina crudă a zilei noi
și asemenea gutuiului nesupus
rodi amar și zâmbetul de apoi:
știi, când dorm eu nu visez
nu văd, nu simt, nu trăiesc,
nu compun sau fredonez,
nu înot, nu mă amețesc,
nu zbor nici nu fumez,
nu mor, nu cresc
nu cad ori mă așez,
nu retrăiesc,
nu te urmez.
Nu. Le construiesc
pe toate și mi le imaginez
abia după ce mă trezesc.

Ascultă "cărămizi" pe #SoundCloud

în marea soarelui negru

Ți-e frică de ape adânci
și totuși
cu ce curaj
înoți
goală
în gândurile mele...

Am alge albastre pe umeri,
brațe cu vene de pește,
și noaptea visez între nuferi
două inimi care bat toaca
cu ciocane de sticlă.
Ție ți-e frică?
Au pleoapele tale temeri
că mă desprind
fară să doară,
fară să suferi?

Boabele astea de nisip
din părul meu
nu sunt nisip
ci gânduri despre tine,
despre ochii tăi de aur,
și solzii de dinozaur
care se înmulțesc pe mine
și nu-i chip
să le mai desprind
fară să doară,
fară să țip.

Iar firul acesta de sare
de pe buzele mele
nu este sare
ci râsul tău când ești liniștită,
și te lași sărutată,
pentru a nu mai fi uitată,
doar mereu recitită,
și nu sunt în stare
să îl desprind
fară să doară.
Fară scăpare.

Sunt o mare fără valuri,
draga mea dragă,
dar plină de sepii cu voaluri
și rechini înfometați de dragoste,
iar tu te arunci în mijlocul lor
ca și cum îți sunt datori,
ca și cum nu știi cât are să te coste
și că nu-i cu putință
să te mai desprinzi
fară să doară,
fără suferință.

țărm

Bună dimineața, soare,

murmură briza îndrăgostită,

ți-ai uitat cămașa deschisă

și m-am înfășurat pe clavicula ta fierbinte.

Îți miros gândurile a mare

și pielea a viață liniștită,

recompusă, recitită, rescrisă

mă simt, pierdută și regăsită ca înainte.

Măcar la noapte, soare,

murmură briza îndrăgostită,

ține-ți vorba promisă

și leagănă-mă până adorm printre cuvinte.

alb, de colecție

Ți-am furat două țigări

cu filtrul nichelat, nu le știam,

erau tot lungi cum le preferi tu,

și letale ca tine,

le-am tras în piept între două parcări

așteptând copilul.

Mi-am umplut plămânii cu fum,

cu tine, cu noi, cu pielea ta înstelată,

cu torsul anesteziant al pisicii

pe care dacă o scutur

sigur îi va ninge din blană scrum

și dragoste.

Mi-am adus aminte de ai mei,

de mirosul lui și de pielea ei uscată

ca cea de căprioară cu care îți ștergi ochelarii,

atât de rar oferită încât uitam 

de vânătoarea de zmei de îndată

ce mă chema.

Și am lăsat fumul să mă țină de mână

cum te țin eu uneori noaptea când dormi

și te iau în plimbări lungi pe străzi,

prin cartierele mele murdare de gânduri,

doar noi doi printre oameni diformi

care încă mă salută.

Apoi mi-a fost rău. Greață. Groază

că poate nu mai reușesc să mă las de fumat

și mă voi stinge și eu la capătul uneia

doar că înainte barba mea

va capătă culoarea aia de rahat,

arămie.