maisouije sau eudenasfialtul

pe masă, o scrisoare. în picioare, eu.

2012-01-27T18:49:00.000+02:00

lasă
că tăcerea din casă
nu se dizolvă,
chiar dacă-ţi mormăi tu
scuzele,
şi uite
că mie nu mai îmi pasă
cât se rezolvă
dacă-ţi mesteci tu
buzele!

dar află
că ochii nu mă mai lasă
să nu scot o vorbă,
de când le-ai blocat tu
ecluzele,
şi vezi
cheile alea de pe masă?
s-a închis nu o boltă
când ţi-ai şoptit tu
obuzele...

înţelegi?
nu sunt o unghie roasă
scuipată cu o voltă
până schimbi tu
autobuzele,
şi nu,
nu am chef de o dragoste falsă
simulată cu poftă
când nu-ţi mai găseşti tu
muzele!

atât.
ca o măsea încet scoasă.
sau o revoltă.
înăbuşită. cum faci tu.
cu archebuzele.

simptomul asimptotic

2012-01-11T13:22:00.000+02:00

îmi pare rău..
e o inima şi ea
şi are limitele ei:
se întristează când se râde prea mult
şi prea tare
şi prea cult
şi tresaltă
la vorbe clare precum EKG
sport-coupé
dragoste
sau
dezbracă-te!

îmi pare rău
că e o inimă mică
şi atât de limitată:
ar fi putut râde mai mult
şi mai tare
şi mai cult
şi insensibilă
putea fi la noţiuni obscure tip dor
dormitor
aleator
sautoreador!

îmi pare rău,
e inima mea
în limitele mele:
râde când nu se plânge mult
şi e tare
de demult
şi scârţâie
la cuvinte aiurea precum ioi,
goi
amândoi
saumuşuroi.

îmi pare rău,
de inima mea
şi de limitele mele.

nepregătit de tipar

2011-12-02T18:30:00.000+02:00

debordând de rictus,
cactusul

scurmă unghia sub unghie,

cu gândul înnodându-se frânghie,

să atârne în ştreang

humusul.

brazda (proasta!) răstoarnă,

ridată,

irişii isteric încovoiaţi

supt acida aversă crizată,
înămolită-n ideile
-scuipaţi.

şi adevărul doare undeva,

la mijloc,

pe bigul umilinţei noastre,

unde cordul nu poate face troc

cu acordurile

proaste.

inca nimic de demonstrat

2011-08-10T18:56:00.001+03:00

Am absolvit ultimul strop de cafea de o penitenta precara pe marginea canii, calibrand din ochi caracterele pe care nanosclavii urmeaza a le stivui in arhive in chiar acelasi timp al nasterii lor. Apoi am tastat, Uppercase, Times New Roman Bold, pe alb:

AXIOMA INDIVIZIUNII UNULUI DAT
In realitate, unul dat nu se poate divide in mod egal la trei; oricare treime obtinuta prin fractie tripartita fiind mai mica decat celelalte doua ori egala cu doar una dintre ele, prin aceasta neconducand insa la imposibilitatea cuprinderii in mod perfect a aceluiasi fragment, de trei ori, in unitatea indiviza a unului dat.

in stomac, moliile-arc

2011-05-30T19:15:00.002+03:00

Unul cate unul, fluturii din stomac
mor
si se prefac
in praf.
Si una cate una, aripile frante
cad
de atatea trante
in van.

Scurte reprize de ploaie acida
ard
cu lentoare placida
tot.
Suvoaie de emotii asasinate
spala
camere calamitate
de cord.

Sacul cu muschi, de fluturi se strange
plin
si macina sange
acru.
Eclipse in lipsa acuta de nopti
gusta
cu paine ardeii copti
in cadru.

Pana cand duodenul rigola isi infunda
plin
si vin cu o intelegere profunda
vidanjorii
ca-n dimineata vietii de dupa suicid
sa vie
printr-un miracol spermicid
si urmatorii:

Coconi, cucoane, larve de cocote
colcaind
cu gesturi poliglote
largi
in timp ce gioarse de mucoasa
rup
membrane ca sa iasa
vagi.

Una cate una, omidele de esofag
asteapta
un sentiment antropofag
s-apara.
S-auda. Sa vada. Sa-l consume
dulce
si imbujorat de spume
crud.

Si una-ntr-una si inca una, moliile-arc
ard
si crapa si se sparg
pe lung,
cand aripi dintr-o trena de matasa
curg
si fosnaie ca o mireasa
grasa.

Unul cate unul, alti fluturi in stomac
zboara
si nu se mai prefac
deloc.
Si una cate una, aripile intinse
torc
si se intorc surprinse
in joc.

dimineata unui scaun. la geam.

2010-11-11T17:50:00.005+02:00

..if tha mood should hit ya and ya wanna,baby I don't mind..

De cat timp inganam versurile astea? Picatura pe care ochiul meu o fixase pe flegma uscata de pe geamul autobuzului se coborase deja in santuletul garniturii de cauciuc. Pentru o fractiune de secunda am avut imaginea unui perineu umed de negresa. Flash. Bam. Boom. Mi se intampla mereu dupa. Mi-am gustat buzele, doar ca sa fiu sigur ca sunt inca sarate si asta m-a bulversat inca si mai mult..

..a little taste may relieve the tension I feel inside, so if the mood should hit ya..

Optsprezece ani. Dublul lor, de fapt. Iertare, dar nu sunt constient de cantitatea reala decat in putinele momente cand ii compar cu media de varsta a barbatilor din familia mea. As fi in ultima treime a vietii mele, statistic concluzionand. Cand stai intr-un scaun de autobuz, cu castile in urechi, incaltat cu o pereche de bascheti deja uzati si te gandesti la astfel de lucruri nu ai cum sa nu te intrebi diverse, nu? Like wtf?

O senzatie de insuficienta ma face sa imi caut in continuu pozitia cea mai comoda. M-am intrebat mult timp daca este o chestiune de boxeri, dar stiu acum ca e doar o senzatie organica dupa sex. Probabil cucoana asta de langa mine este deranjata, fiindca se tataie simultan cu miscarile mele. E ca o sincronizare copulativa intre noi, poate e singura ei defulare de genul asta din ulima vreme.. Ha, chestia asta m-a facut sa zambesc ca un tampit, stiu sigur asta. In fine, nimic din ce fac in dimineata asta nu e normal - n-au decat..

Am vazut multi oameni care traiesc intr-o lume paralela cu geamurile autobuzelor. Mie imi plac cei care zambesc, insa majoritatea sunt tristi. Asta ma face sa ma intreb daca lumile paralele in care calatorim la liber nu sunt mai triste decat asta, in care chiar platim biletul de autobuz. Vroiam sa o intreb si asta, dar uite ca am uitat. In ultima vreme uit prea multe din cele pe care vreau sa i le spun. Prea multe. Uneori cred ca uit si sa vorbesc cu ea. Suntem in acelasi loc, in acelasi timp dar reusim cumva sa nu ne intersectam vorbele. Privirile. Gandurile. Futu-i masa de viata. Ba nu, nu, pentru ca e bine si asa. Futu-i masa de.. de ce? In afara de noi, nu e nimeni de vina. Si totusi, cand ma scufund in ea, e acolo; si eu si ea suntem acolo.

Carnea ei alba suprapusa cu flegma uscata de pe geam e o priveliste gretoasa, sa mor io. Si totusi imi place. Imi place. Ce dracu e cu mine? Azi-noapte mi s-a parut ca fi-meu cel mic, cu care dormim, mi-a cuprins madularul cu mana si am tresarit ingrozit, iar in fractiunea de secunda doi mi-am dat seama ca e mana ei si a urmat gura ei si inainte sa termin a sunat telefonul si m-am enervat si abia apoi mi-am dat seama ca dormeam. Si ca visasem. Nu m-am frustrat in somn. M-am enervat de-a dreptul. In somn. Sunt futut. Am creierii infloriti ca un buchet de mucegai in cantul placilor de faianta. Un fost coleg de scoala e predicator. Cum poate? Sunt cat se poate de normal pana cand vine vorba de gandurile mele. Uneori stau ca acum, in autobuz, si mi se pare ca daca te-ai uita de afara inautrul sau m-ai vedea rosu-incins cu o furca intorcand obsesii intr-un cazan insmolit. Ha, ce frumos suna: astazi este o zi insmolita, doamna! Vreti sa ne futem?

Nu am puterea sa ii spun asta. Dar mor sa stiu ce mi-ar raspunde. Poate totusi am sa o fac. Nu direct. Ii dau un mail. Ajung la birou si fac asta. Ba nu, o sa o fac acum, de pe telefon. II dau un mesaj, doar sa pot sa il scot din buzunar - ha, un cot sub sanul cucoanei si tataitul ei se transforma intr-un oftat-icnit-bufnit - da, doamna, un barbat te poate atinge intr-un mod cum nu iti inchipuiai. Ok.. "astazi este o zi insmolita, doamna, vreti sa ne futem? daca va grabiti, m-ajungeti din urma : )". Send. Cum ar fi sa imi refuze Orange-ul transmiterea pentru folosire de cuvinte obscene? Tampit. Intrebare tampita.

Sex combinat cu miros de sosete murdare, umede. Drumul catre birou, astazi, are coordonate organice. Probabil o sa intarzii, e aglomerat si imi vine sa imi bag oricum picioarele. Ma simt atat de bine incat nu mai conteaza. Cand faci oferte de dimineata pana seara de pixuri si brichete personalizate 1 fata, 1 pozitie, 1 culoare, cantitate minima, nu ai unde sa te grabesti. M-am mintit adineaori. Nu am 18 ani la dublu. Am douazeci luati unul cate unul, impartiti la unul si inmultiti cu 2. Cred ca placerea asta noua, de a umbla in tenisi si de a merge cu castile in urechi este o cramponare in adolescenta. Mint, de fapt. Castile sunt o decramponare de realitate. Mizeria asta umana din autobuze trebuie ecranata. Oftalmologic. Ofalctiv. Often. Desi flegmele uscate sunt mai pregnante, prefer drumul de dimineata vs. cel de seara. Parca totul se impute, se suprapune si se gatuie sufocant cand se aseaza noaptea pe locurile sezande din autobuz.

"ma tem domnule ca v-am luat-o cu mult inainte, dar altfel sunt onorata sa colaboram indiferent ce aveti de gand..... va intoarceti pentru inca una scurta?"

Ah.

Am cautat-o cu lumanarea. Imi place. Imi place. Ceva s-a schimbat intre noi, dar imi place. Nu as fi scris niciodata asa ceva inainte. Nu cred ca mi-ar fi raspuns niciodata asa. Inainte.
Poti sa citesti o mie de carti si sa vezi o mie de filme, modul in care iubesti in realitate nu are nimic cu cel din povesti. Abia acum inteleg pe deplin pasaje care mi se pareau fantezii de neindeplinit. Totul este la un moment dat posibil. Nu la un moment dat. La un anume nivel, poate e mai corect asa. Cat timp am pierdut incercand sa ne protejam perceptiile! Cat timp am irosit rostind "te doresc" in loc de "vreau sa te fut". Prea prost bine crescuti amandoi.

Iarasi mi s-a facut golul ala in piept si tanjesc sa imi trag palma ei peste fata, sa ma invelesc cu ea, sa ma linistesc. Acum imi dau seama ca celalalt telefon vibreaza de ceva vreme in geanta.. ma-sa, e de la birou "da Edi, sunt pe drum, ajung, da. spune-i ca nu tinem pe stoc rahat pentru el, dar ca daca vrea ii aduc eu de acasa.. nu, ma, nu-s nervos dar e idiot si m-am saturat de rahatii astia care negociaza rahat! da, ok, spune-i asa, multam, ajung si eu intr-un sfert de ora, ok?". De ce nu plec? De ce mai stau in jobul asta de cacat? Ultima oara cand mi-am intalnit colegii, jumatatea care conteaza e deja pe cont propriu sau sefi in firme mari. Ce dracu astept? Statuie in curtea firmei? Am vandut cele mai multe pixuri ieftine la suprapret - super frate, vrei sa fi presedintele romanilor de pretutindeni? Adevarul e ca mi-e frica. Cu pustii astia doi, cu rata la casa, cu lipsa jocului de glezne... M-am amagit intotdeauna ca nu voi trai din pensie. Cred ca asta e mai degraba din pricina mediei de varsta a barbatilor din familia mea, nu din spiritul antreprenorial. Cacat, daca traiesc mult?! O sa am o gramada de ani de petrecut alaturi si niciun ban sa traim brambura. Ca singurii mei bunici care au trait mult si care plecau de la o felie de paine taiata stramb si ajungeau sa nu isi mai vorbeasca saptamani. Intotdeauna mi s-a parut ciudat ca nu injurau. Nici nu se injurau. Niciodata. Pentru mine, care ziceam de dracu' inca din prima clasa, chestia asta mi s-a parut de neinteles. Acum stiu si ca era extrem de daunatoare, fiindca masca lipsa de sinceritate. Daca ma doare din cauza ta si ajung sa iti zic "du-te-n pizda matii!" iar apoi ramai cu mine, am trecut intr-un alt nivel. Stiu sigur asta. Acum.

Ne crestem prea prost bine crescutii nostri copii. Trebuie sa ii spun asta diseara. Sa nu uit. Ba nu diseara, fiindca trebuie sa terminam ce am inceput astazi dimineata. Daca adorm buzduganii. De obicei nu.

Poate am noroc. Well..
..i'm guessin the mood just hit me.

midnight crisis

2010-08-19T02:19:00.006+03:00

Isi catarase ambele picioare pe scaunul din bucatarie si privea de ceva minute in geamul negru in care se decupa umarul alb, cotul, patratele fetei de masa si un sir aparent nesfarsit de prosoape de baie. Galben, albastru, portocaliu si o culoare nedefinita in spate. Era trecut de miezul noptii si totusi un idiot continua sa ambaleze un motor, cu care se incapatana probabil sa porneasca o basculanta, sau un camion sau ceva in genul asta.

Era prea ingandurata, altfel ar fi vazut surprinsa cum un buldozer trecea cu gratia unui vehicul SF prin curtea gradinitei de peste drum, sarind gardul, traversand peste groapa de nisip, infundand cu senilele sale piticii de ceramica raspanditi de acum in puzderie de bucati oribile.

Ce ma’sa era cu chestia asta - midlife crisis?

Astazi cand a intrat in birou, patru perechi de ochi, simultan si concomitent, i-au masurat densitatea sanilor cu un interes deloc disimulat. Inca doua lentile de contact albastre, prea albastre dupa parerea ei, ii reflectau nesimtite bucile stranse temeinic in blugii preferati, de la Levi’s, pe care continua sa ii poarte si acum, la 4 ani de la nastere. Senzatia de mama eroina intr-un gang bang i-a ramas toata ziua pe piele, si chiar si acum, cand palmele ii sustineau privirea pierduta, undeva, pe sira spinarii inca i se parea ca simte rasuflarea fierbinte a unuia dintre colegi. Dezgustator. Cu toate astea, era usor excitata.

Dan a fost singurul barbat cu care a facut dragoste. Acum, de cativa ani, in special dupa nastere, era mai mult sex, insa oricum ar fi sucit-o, era singurul barbat din viata ei. Au mai fost 2 sau 3 tipi cu care s-a harjonit si cu unul chiar a petrecut cateva ore goala, intr-o camera de adolescent din care isi aduce aminte perfect posterul cu Van Damme din Soldatul Universal. Da, adevarat, isi aduce aminte perfect si de restul partilor dezgolite care nu ii apartineau, dar si azi ca si atunci, acelasi sentiment de penibil o incearca. Totul era prea zbarcit pentru varsta pe care o aveau, prea mult par si o piele cenusie ca o gluga de calugar batran mirosind a tamaie si mucegai si matasea broastei, de care sila nu s-a dezlipit niciodata.
Cand a pus mana pe chestia aia, fortata si usor curioasa in acelasi timp, fiecare poveste pe care si-a povestit-o, fiecare film pe care l-a regizat singura in cada sau la culcare, fiecare vis care a lasat-o transpirata si nelamurita – toate dorintele ei s-au detonat ca intr-o eroare de artificier baut care ridica doar praful intr-o cariera de piatra.

A fost suficient sex pentru inca 2 ani de atunci inainte. Pana cand l-a cunoscut pe Dan, cu care a reusit sa descopere, insfarsit, fascinatia lucrului bine facut, doar ca si acum, pielea i se mai strange pe ea cand isi aduce aminte de camera cu posterul soldatului universal.

Astazi insa, pentru prima oara a simtit altceva. 6 ochi au incins-o intr-o secunda cum 10 degete ale lui Dan nu mai reusesc sa o faca de mult. Si de atunci, de acum, de azi dimineata de fapt, pandeste priviri de mascul, vaneaza atingerile lor accidentale din birou si sufera fiindca nu a venit cu o rochie mai scurta, mult mai scurta cu care sa joace cateva scenete de film erotic pe hol si la seful cu lentile de contact albastre in meetingul din sala mica protocol. Astazi a ras tare, expansiv catre restul birourilor, si si-a scos sutienul la baie. Astazi a privit prima oara cu pofta decolteu tipei de la receptie, de care toti barbatii din firma se impiedicau dimineata, la pranz, seara si in proportie de 100% de fiecare data cand il intalneau. L-a sunat pe Dan si i-a spus ca stie ca o inseala si ca pana diseara o sa i-o plateasca cu aceeasi moneda si doar gandul ca este neepilata a putut-o opri. La pranz l-a sunat si pe Robi care era cu buni, ca sa ii spuna ca il iubeste, si si-a dat seama ca nu mai facuse asta de cel putin un an de zile, si apoi a dat mailuri tuturor prietenilor cu care nu a mai vorbit de luni de zile, de ani de zile si a trimis si un SMS lui Horia, tipul gol din liceu, cu care a mai tinut sporadic legatura. Nimeni nu va stii ce i-a scris, dar zambetul de dupa avea in el ceva inegalabil.

Iar acum ii este greata. De ea, de ziua de astazi, de modul in care sfarcurile ei au facut show, de gandul ca seful e un tip interesant care o face sa rada si cu care se intelege perfect si pe care de astazi dimineata intr-una nu poate sa il scoata dintre coapsele ei, de dorintele ei cel mai noi. S-a asezat pe scaunul din bucatarie fiindca ii venise brusc sa vomeze aducandu-si aminte cum i-a intors privirea in lift curierului de la DHL care era mult, mult prea atragator ca sa esueze in jobul acela de rahat si care se strecurase din profil peste ultimii doi nasturi direct peste sanul ei drept.

Are 35 de ani, un baiat de 4 si jumatate de viata scursa. Ieri seara a citit un mail al lui Dan in care Ema, o oarecare Ema2004@yahoo.com, ii povestea cum asezata in genunchi in fata lui i-ar fi, fizic, imposibil sa ii raspunda oricarei intrebari, asta ca replica la intrebarea din mailul caruia ii daduse reply, in care Dan vroia sa afle daca schimbul de mesaje dintre ei, ajuns atat de pervers, ar putea fi considerat adulterin. Nu era acasa si nici in oras. Altfel ar fi aflat pe loc ca da!. Fara niciun dubiu, fara nicio iesire.

Doar ca astazi.. nu a mai fost vorba despre zonele cu celulita, nici despre porcaria asta de cruce pe care trebuie sa o poarte ca nu e o femeie de cariera si ca are colege care sunt realizate deja. Nu s-a mai gandit nicio clipa ca timpul pentru ea nu mai exista si ca shoppingul nu este decat o alternativa la mancat, care desi o costa mai mult, ii economiseste neuroni. Ciudat, dar nu a mai fost vorba nici de Dan, care e un porc si el, ca toti barbatii, si care a inebunit si in loc sa i-o traga ei isi iroseste samanta in ferestre de e-mail, cu vreo tarfulina sau vreo prietena din facultate.

Astazi a simtit din nou ca e femeie, asa cum nu s-a mai intamplat de mult.

Asa ca ce ma’sa e chestia asta cu midlife crisis?

Nu e nicio criza. A fost o criza. E sfarsitul unui ciclu in care s-a irosit imaginandu-se ca femeie si spera ca e inceputul altuia in care va evolua ca om. E asa cum ii povestea Dan, de curand, din senin, in masina, cand i-a spus ca pentru el, viata e un sir de cicluri care se termina sau incep cu diverse aglomerari de bine sau de rau. Se intampla sirul asta legat de lucruri rele sau bune, care imi incheie o perioada in care am fost doar viu, fara sa se intample nimic, reactionez la ele si evoluez, pentru ca apoi sa vina un nou interval in care vietuiesc, la un nou nivel de data asta. Ramasese blocata in ideea de cicluri si nu a prins pe loc sensul progresiv al ideii, dar acum a inteles. Midlife crisis este some-life-cycle-ending.

Nu o sa i-o traga lu’sefu’. Si nici nu se va lasa calarita de ceilalti doi colegi. Dar maine seara, Dan ii va citi fiecare e-mail trimis catre tarfulina lui si nimic nu o va opri sa se excite, sa faca sex cu el si sa ii arda o palma la final. Apoi o sa ii sarute obrazul rosu si o sa faca si dragoste cu el. Fiindca stie acum ca poti fute si iubi in mai multe feluri, dar nu poti fi implinit decat intr-unul singur. Acceptandu-te.

Si-a fixat privirea derutata pe proiectorul buldozerului care tocmai escalada gardul gradinitei si l-a urmarit cum se indeparta pe strada, incet, dar cu un zgomot teribil, netulburat de nimeni. Nicio lumina nu s-a aprins, nicio fereastra nu s-a deschis. Nimeni.

La oameni, ciclurile nu se incheie concomitent iar uneori, unele, nici macar nu se sfarsesc.

naufragiul nu se planifică

2010-07-25T01:40:00.006+03:00

Incropise un plan. Nu i-a luat mult - o dupa-masa, plus o noapte, plus dimineta de dupa, plus, sporadic, cate 2-3-4 si/sau nu mai mult de 5 minute pe zi, toata saptamana care a urmat. Acum i se pare incredibil ca nu se gandise mai devreme la el. Era atat de simplu: astazi, cand se vor intalni, din intamplare, se va impiedica prabusindu-se in bratele lui.

Doar ca nu luase in calcul ca va fi singura, purtand sandalele noi cu cureluse romane, despre care vanzatorul spunea ca pana si lui Caligula i-ar increti toga [sigur e ceva porcos la mijloc, nu are cum dupa zambetul cu prea multa saliva care a urmat, dar nu a avut timp sa dea un search pe wiki] si nici nu i-au iesit bine pasii, asa ca in loc sa se impiedice, a alunecat si in loc sa cada direct in bratele lui, a aterizat ciufulita, rosie si isterica in bratele unui domn grizonat, cu putina burtica de jur imprejur, Costica, Costica Marean, cum se prezentase mai apoi cand au ramas singuri, el, ea si toti ceilalti care se gaseau in drumul lor prin centrul orasului, la ora aceea. Fara el. Fara El. El nu mai era. I-a vazut Lui uimirea de pe fata, roseata brusca care i-a adunat sprancenele in „V” de la vitriol, voma, venin, verde de Paris si/sau piatra vanata. Undeva, in mijlocul ochilor sai, nori negri de furtuna parjoleau retina. Stanga imprejur, aproape cadentat, si atat cu el.

Cerul s-a intunecat de burtile intoarse ale fluturasilor sinucisi, pe care stomacul ei nu a mai putut sa ii indure, si totul, absolut, totul, cerul, trotuarul, bordurile, garduletele de metal corojit, portiunile inca vopsite, Fiat-ul 500 tunat Abarth cu placute B69SES, chipiul inghesuit pe teasta transpirata a ofiterului Daniel M. Vasile, sa traiti! actele dvs. va rog, mainile reci-verzui-recitand care strangeau cu disperare dragoste si gainat ale celor doi indragostiti din grupul statuar „Un Amore Vertiginosso” al maestrului Paraschivorchian – totul si nimic nu a ramas neacoperit de resturile cadavrelor de efemeride improscate din stomacul sau! Scurte adieri de vant, ca niste rasuflari muribunde sfarsietoare, intorceau cate un pumn de aripi, aratand fractiuni pretioase de secunda minunatia de culori vii rogvaive ce cantareau cu doar o clipa mai devreme, fix 24 de grame pufoase. Plumb i se scurse in talpi, siroind pe marginea cureluselor romane, inundand complet montura delicata a montului tanar.

Va fac cinste cu o cafea, domnisoara, la noi la cantina, la senat? si imediat Costica Marean a privit cu sila amestecata si cu teama de boli incurabile [ipohondrie specializata] cum varfurile ascutite ale pantofilor sai de lac se stropesc cu restul de antenute, picioruse paroase si ochi multicelulari varsati in decontul acestui naufragiu spectaculos. Inima ei s-a oprit intr-un colt de stanca de pe Magheru, sparta din afara inauntru si retur, fara niciun suflet matelot, fara niciun brav timonier timorat, fara nici macar un sobolan schiop in cala, fugiti primii pare-se chiar cand a fost incropit planul.

I-ar fi spus cat de mult ii place rockul pe care pantofii sai il canta dimineata, cand se intalnesc pe strada, in special soloul electric al carambului drept. I-ar fi desenat in palma o inima, albastra Pelikan, cu o clepsidra in interior care scurge nesfarsit sarutari. I-ar fi spus ca tot ceea ce vrea este ca tipa care ii vorbeste chiar acum, chiar cand ii spune asta, sa fie cea dupa care intoarce capul de fiecare data in metrou. Ca ar face orice ca parul ei drept sa ii stea asa cum ii place lui cret. Ca vorbele ei sa fie cele care ii spun lui, singure si nerostite cu gura sa, ca ea este batranetea lui frumoasa. I-ar fi spus ca stie ca mobilitatea ei studiata in ani de balet o indreptatesc la titlul de tipul lui preferat de prezervativ. I-ar fi spus ca daca el ii deschide portiera din dreapta scaunului sau de sofer, isi va prinde cu un snur inima de oglinda retrovizoare ca in toate calatoriile sale sa il insosteasca parfumul venelor ei. Si cand toate astea ar fi fost ascultate de El, i-ar fi suflat usor aburindu-i ochii si i-ar fi schitat dintr-o tusa cu un singur deget o pasarea paradisului la orizont, un punct adica, in care daca priveste, toate celelalte cuvinte ar fi de prisos.

Toate astea spera acum sa le fi notat intr-o agenda, preferabil nu cea de la serviciu, pentru ca in fastaceala cu care ciuda a strans de obrajii sai pana la sange, una cate una, literele s-au trasnformat in lacrimi si nu ar putea decat revarsa ce are pe suflet, daca l-ar mai avea si pe acela, nicicum rosti ceva.

¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤

As fi vrut sa o sprijin usor cu mana, sa o mangai pe par, pe spate, pe zona aia a cefei in care atunci cand inca eram animale, dintii cu care ne carau parintii nostri activau serotonina sedanta, ajutand-o sa traverseze pana la capat bulevardul bulversant, ca un adult care vede un copil derutat de culorile semaforului.

Dar nu am facut-o.

Fiecare e dator sa isi ingroape aripile fluturilor morti si sa strabata teritorii noi pentru a strange alta armata de aripi vii, pe care sa o antreneze temeinic in stomac, sus-jos-culcat-drepti-stanga-mprejur-arm! zi dupa zi, ceas dupa ceas, indiferent de meridian, de fus, de miscari revolutive, relative, revelative, pregatindu-se pentru clipa in care alt camp de bataie infrunta viata cu dragoste, dragostea cu moarte, moartea cu speranta.

nimic de demonstrat

2010-07-21T01:29:00.004+03:00

M-am ridicat din pat, am dat un bobarnac laptopului amortit si mi-am pregatit literele cat timp nanosclavii roteau hardiscul in pozitie de scriere.
Apoi am tastat, Uppercase, Times New Roman Bold, pe alb:

AXIOMA JUMATATII PERFECTE
Intregul care nu se mai poate divide la doi are in componenta minim o jumatate perfecta, prin aceasta intelegand acea parte a intregului fara de care restul nu s-ar putea rotunji niciodata in sus, la o valoare intreaga.

incearca asta, acasa

2010-07-15T17:15:00.005+03:00

Horcaie. Porcaie. Colcaie.

Daca iti desfaci nasturii complet, sufletul de dedesubt cu asta se ocupa.

Seara il las asa, gol, sub bulbul argintiu al dusului, pentru ca il simt, uneori, cum se linisteste. Si imi place sa il sterg incet, intre cute, intre pliuri si in cele mai inguste crapaturi, ca apoi sa ne intindem pe pat si sa vorbim in tacere peste pielea care ne desparte. Ai incercat?

Daca intri langa el, intre matele care chioraie si put, langa bila care arde tot ce atinge, intre plamanii care tusesc cu subinteles la fiecare gura de aer pe care o tragi in plus, daca stai cu el macar 2 minute privind -doar atat - privind cum gafaie mogaldeata aia de ficat, ranind la lopata toate mizeriile cu care l-ai indesat, vei intelege de ce se zbate sa iasa din tine. De ce plange noaptea dupa tine. De ce miroase acru, a transpiratie, cand ii permiti sa iasa la aer, la lumina. La tine.

Acum suntem prieteni. Inainte nu eram. Daca desfac toti nasturii si nu este, ma ingrijorez.
Acum mi-e frica si mie pentru el, nu doar lui pentru mine.
Acum stiu ca e singur - altadat nu imi pasa.

Ai incercat?

late night story

2010-07-04T02:53:00.005+03:00

Azi noape demonul din mine a tresarit in somn. Nu s-a trezit, dar l-am auzit mormaind nemultumit. Cred ca nu era chiar cea mai buna noapte pentru el. Si atunci l-am luat in brate si i-am povestit…

“A inchis-o usor peste ambalajul ala copilaresc de Curly Wurly cu care se intorsese din cea mai ciudata calatorie din viata sa. Nici macar nu ii placea batonul asta de caramel, dar se simtea intr-un mod foarte straniu atasata de ambalajul colorat ca o sorcova…

Cand i-a intins restul, cativa penny restituiti de prea multe ori, tinea minte ca se uitase extem de atenta la cei 4 dinti galbeni ranjiti sub turbanul mudar ai indianului din Mahatmarket, un fel de cabina telefonica transformata intr-un minuscul magazin in care gaseai orice, de la chibrituri pana la surubelnite si Curly Wurly amestecate cu Chomps si in care desi intrase pentru prima oara, simtea deja ca il vizitase de prea multe ori. Privise cei 4 dinti, unul, doi, 3, patru, pe rand, pe indelete, gandindu-se ca probabil pasiunea asta distructiva pentru dulce ii va dezgropa pana la urma toate capetele de os din gura.

Fumase de cand se stia. Probabil ca educatoarea ei, doamna Floca – doamne, cat putea sa rada de numele asta pe vreme aia cand habar nu avea cum aratau proprii ei floci!, femeie frumos trecuta de 50 de ani, nu vazuse in cei treizeci de ani de cariera o fetita atat de dulce, care sa traga cu atat nesat, in mizeria aia de buda a scolii, macar 2 tigari in pauza mare, inainte sa isi stearga gustul amar din gura cu marul rosu, perfect, pe care il scotea din banca neindoielnic exact in momentul in care suna soneria afona de inceput de ora. La inceput a strigat, apoi a urlat efectiv, a incercat pe urma cu binisorul si dupa ce s-a intalnit cu Ea si cu El, a renuntat. El era baut si incepuse sa faca misto de numele ei de cand s-a prezentat, in timp ce Ea il tinea de mana, speriata, cu ochi sticlosi si ii spunea din cand in cand “Ema, Ema o cheama, e blonda ca un cartof pai si cand au scos-o ploua infernal”. Pana la urma, doamnei cu obarsie genitala i s-a facut chiar mila, si de atunci o obliga sa se spele pe maini de fiecare data cand revenea din pauza. Lucru bun, de altfel.

Concomitent cu trecerea in ciclul primar, sau poate doar coincident, dupa ore simtea nevoia de dulce. Mult dulce. Prajitura sau ciocolata, o pralina in zi norocoasa sau doar cate un mar invelit in glazura de zahar ars – nu conta cat timp ii stingeau pofta de dulce. Incepuse sa devina buna prietena cu baietii si in doar doua saptamani ii convinsese pe toti din clasa ca ii iubeste si ca doar cel care va reusi sa o duca cel mai des la cofetarie va fi alesul sau. Cel mai ciudat in chestia asta era ca nu se ingrasa nici macar o farama. Era ceva mai rotunjoara pentru anii sai, ii venise prima ciclul, chiar la ora de sport, si avea sanii cel putin dubli fata de oricare alta fata de varsta ei din scoala, insa a inteles repede avantajul enorm, deodata cu privirile sotocitoare ale barbatilor pe care ii intalnea pe strada. Profu’ de desen, care era un tip trecut de 40 de ani, casatorit, prof si de baschet cat si bun prieten cu ai ei privea des catre sanii ei si o data chiar i s-a intarit un sfarc din cauza asta. Ma rog, si El se abtinea cu greu sa nu se uite catre ei de cand a intrat intr-o dimineata peste ea, chiar cand iesea din cada. De fapt, profu’ de desen i-a spus ca intr-o seara, cand bause mult, adica posibil in oricare seara de vreo 20 de ani incoace, El i-a marturisit ca simte un impuls patologic – chiar asa i-a spus, patologic, sa o ia in brate si sa isi cufunde fata intre sanii ei si asta pentru ca si-ar fi dorit dintotdeauna sa o posede pe Ea de cand s-au cunoscut, adica dintr-a-ntaia! Lui Titi (asa ii ziceau ei in familie lu’ profu’ de desen) i s-a parut pervers si bolnav gandul asta si incepuse sa il injure pe El in seara aceia, dar s-a oprit brusc, s-a inegrit la fata si i-a ars o palma pe care o mai simte si astazi, cand i-a spus ca ce, el nu s-a gandit la acelasi lucru cand a vazut-o prima oara la ora de desen, doar in tricou? Era deja intr-a opta, isi scosese buletinul dimineata si dupa ore, intr-o camera dintr-un hotel de langa scoala isi scosese din nou si tricoul si se iubise cu Titi. Pe atunci, el era singurul care reusise sa ii astampere pofta de dulce cu cate o amandina inainte de a intra la prima ora si un profiterol in drum spre casa. Dupa ce au discutat intaia oara de ce penisul lui era atat de negru, desi el nu era foarte negricios, i-a cerut sa ii aduca si cate o ciocolata pe care sa o aiba seara, acasa. Chiar si pe ea a surprins-o tonul mercantil cu care a cerut-o, dar fiindca profu’ nu a zis nimic, si-a zis ca probabil asta este cursul firesc al vietii. In orice caz, daca nu ar fi fost de acord se gandise dinainte sa ii trimita sotie sale o scrisoare nesemnata in care sa marturiseasca tot..

In fine, feliutele astea de tort Krantz cum ii place ei sa isi alinte amintirile, sunt dintr-o alta viata. Acum este brand managerita intr-o companie internationala de FMCG (futu-i masa de companie globala – cum ii explicase un coleg ca se traduc initialele, cand savurau goi, amandoi, o cutie de inghetata de ciocolata cu visine confiate, pe vremea cand el abia se angajase iar ea se gandea daca sa participe sau nu la miss boboc) si totul s-a schimbat. Setea de dulce s-a ostoit, grijile s-au adunat putin cam mult in sanii ei desi, overall, cum spunea colegul ei mereu, este intr-o forma de invidiat si continua sa nu poarte sutien. Acum are in maini destinul unei marci de bere premium, care este mai fitoasa decat una din segmentul mainstream, si lucrul asta a inceput sa o precupe enorm de la o vreme. Acum doua saptamani a aparut oportunitatea asta, de a merge in Anglia si de a studia care este resortul intern al targetului feminin de acolo, care declanseaza consumul ridicat de bere pe sex frumos de locuitor. S-a pregatit temeinic cateva zile inainte, a verificat de o mie de ori sa nu isi uite incarcatorul iphone-ului cu care intentiona sa pozeze si inregistreze tot, si 2 dintre noptile dinaintea plecarii s-a foit intr-una. Una intr-una, cum zicea un fost coleg de banca caruia ii placea sa isi lipeasca coapsele de coapsele ei, crezand ca ea nu simte fiindca stateau cate 4 in banca. Si acum ii pare rau ca nu i-a spus cat ii placea asta si cat il respecta pentru ca a fost singurul care nu i-a adus nimic dulce, niciodata!

In Londra a baut bere 3 seri la rand in zeci de pub-uri, cautandu-le din priviri pe toate tipele alea cool, care tineau cot la cot cu barbatii, radeau tare de glume porcoase pe care cu toata engleza ei studiata nu reusea sa le decripteze complet ci doar sa intuiasca despre ce era vorba. Si o enerva accentul lor pe care si-l dorise mereu si o excita modul in care cate unul dintre barbati se oprea la un moment dat, trasaturile i se incordau, se apleca brusc catre buzele umede de Guiness [chiar a notat in reportingul pe care il pregatea pe notebook-ul primit de la birou ca asta preferau] ale unei tipe din fata si se cufunda, efectiv se cufunda ca un scafandru in gura ei – nu ca un scafandru, ci ca o orca, cu limba care ii aparea din cand in cand ca o coada de mamifer marin improscand cativa stropi fini de saliva catre decolteu. Putea sa jure, de fapt abia putea sa se abtina sa nu verifice pe bune asta – ar fi pariat pe orice ca penisul lui era incordat deja si ca bikinii ei se umezisera instant, si ca daca ar fi reusit atunci sa se acupleze ar fi fost probabil cea mai intensa partida din viata lor.

Ethan, numele il auzise strigat de cativa tipi care ii pareau buni prieteni, era tipul de barbat care nu i-ar fi cumparat niciodata ceva dulce. In cea de-a treia seara il intalnise in St George Pub – intrase chiar cand grupul de amici il strigasera pentru a-i semnaliza fundul obraznic al unei tipe care statea la bar impreuna cu cateva prietene. I se paruse savuroasa la maximum faza asta, era parca desprinsa dintr-un film cu Bruce Willis, o scena gen Maddie si David, anyway intr-o fractiune de secunda si-a dorit ca ea sa fie Maddie. L-a urmarit toata seara intr-atat incat simtea ca tot pub-ul stie asta, si dupa ce David/Ethan a facut saltul acela senzational in piscina brunetei care stingea un Guiness, nu a mai rezistat. A intrat dupa el in toaleta barbatilor, i-a dat replica vietii ei: I think you know me, Ethan! si s-a intins pe varfuri pana cand a putut sa ii incalece buzele si o data ridicata in saua asta ferbinte si-a condus armasarul doar din solduri pana la epuizare. Cand au iesit din toaleta, ea rosie ca steluta din logo-ul lui Heineken si el usor debusolat, tot pub-ul s-a ridicat in picioare ovationandu-i. Dupa coronita din clasa intai, a fost cel mai intens moment din viata ei, iar Ethan a fost atat de dragut incat s-a intors in toaleta spre a-i aduce bikinii in uralele gastii. Au impartit un black-cab pret de vreo ora, o ora si ceva pana intr-una dintre suburbii unde Ethan traia intr-un depozit redecorat superb si tot timpul asta nu si-au spus niciun cuvant! El o tinea de mana, ea isi sprijinea capul pe umarul lui si tragea pe nas fiecare urma din parfumul lui. Si-a dat seama la un moment dat ca nu fumase de cand intrase in pub dar nu a simtit nicio urma de dorinta. Pentru prima oara de cativa ani o incerca o pofta de dulce, dar simtea altfel pofta asta, undeva deasupra pubisului care inca mai pulsa, si nu in stomac, ca pana atunci. Chiar a vrut la un moment dat sa ii spuna lui Ethan ca este sigura ca pubisul ei are gust de ciocolata si ca probabil i s-ar topi in gura acum, dar doar la gandul asta s-a excitat atat de tare incat unghiile i s-au strans in mana lui Ethan pana la sange, aproape.

Noaptea si-au petrecut-o intre asternuturile albe cu imprimeuri grafitti negru si abia pe dimineata a adormit, fericita, prostesc de fericita cum ii spunea El, Ei, cand o vedea vesela prin casa, ca dupa o zi in care a cucerit lumea.

Pleoapa stanga s-a deschis prima – era un defect pe care il avea de mica, cand incerca sa vada daca El mai este acasa, inainte sa deschida complet ochii. Ethan nu era. Nici langa ea. Nici in restul studioului/depozit. Cand s-a intors in pat, pe perna lui era un ambalaj ciudat. Curly Wurly, scris copilaros. Tinea lipit de perna un biletel pe care scria “wait”. Atat. Nici nu era sigura daca ii era adresat sau nu, dar a decis sa deschida batonul si sa il astepte pana savureaza ciocolata. Nu era un baton de ciocolata, ci de caramel, nu era nici macar extraordinar de bun dar asta nu a impiedicat-o sa il astept aproape o jumatate de zi. Cand Ethan s-a intors, i-a pus degetul aratator pe buze, l-a luat in brate si au facut dragoste pe jos. Nu i-a placut la fel de mult, fusese o ideea proasta sa se intinda pe parchetul rece, dar lui i-a placut enorm si cand abdomenul lui pierzandu-si controlul a strivit-o la propriu de podea a simtit o bucurie si o placere pe care nici acum nu o poate inca descrie in cuvinte. Apoi el a privit-o in ochi si a cautat ceva insistent acolo pana cand a gasit, i-a luat capul intre maini si a sarutat-o pe ochi, pe gura, pe obraji, pe gat, pe sani, pe gura din nou pret de inca o saptamana jumatate, la sfarsitul careia, pleoapa stanga cand s-a deschis prima, dimineata, a pipait nu umarul frumos lucrat al lui Ethan ci un baton de Curly Wurly pe perna, sprijinit de un biletel pe care scria, a vazut dar nu a inteles decat dupa ce s-a retras si pleoapa dreapta, scria “marry me, will you?”

Peste 3 ore, pe locul de la geam al Taromului catre Bucuresti strangea spasmodic din buze, cersind parca unui trecator de partea cealalta a presurizarii, o tigara, fie ea si inceputa. De cand se ridicase din Heathrow a simtit nevoia asta de care uitase complet 10 zile. Isi luase cateva Curly Wurly de la indianul din coltul strazii, cat timp asteptase sa vina taxiul, dar cei 4 dinti ai lui ingalbeniti ii stransera atat de mult stomacul, incat a renuntat sa mai desfaca vreunul. A scos acum un baton, l-a desfacut cu grija si ambalajul l-a asezat semn in revista de camuflaj pe care si-o luase la intamplare, de pe aeroport. Musca bucati mici, pe care le invartea in gura pana se topeau, ca un fel de masaj kinetoterapeutic al limbii care alergase pe fiecare centimetru al lui Ethan intr-un maraton londonez epuizant si rememora fiecare clipa. Cand a proiectat pe ecranul irisului verde scena biletelului marital, stewardesa o ruga sa isi scoata centura si sa coboare. Revista pe care o avea in brate se sufocase deschisa la un pictorial, in care un tip imbracat intr-o camasa alba de la Massimo Duti ii monta ingenuncheat pe inelar sarma dopului de la o sampanie Angelli unui manechin fara cap, gol, acoperit doar de o esarfa de la Mango.

A inchis-o usor peste ambalajul ala copilaresc de Curly Wurly cu care se intorsese din cea mai ciudata calatorie din viata sa. Nici macar nu ii placea batonul asta de caramel, dar se simtea intr-un mod foarte straniu atasata de ambalajul colorat ca o sorcova…

S-a oprit la primul stand de tigari, a luat un pachet de Hamlet pe care nu se astepta sa il gaseasca, a aprins una dintre tigari avand in gand ca ceva clar este putred in viata ei si s-a urcat in taxi. Colegul, devenit sef acum, tocmai o sunase sa o invite la profiterol in holul de la Radisson si ea a acceptat fara sa clipeasca.

Privirea ei in gol se impiedica de pachetul de tigari daneze pe care il tinea in maini ca pe o inima care nu te mai astepti sa bata, convinsa ca restul e tacere”

halfie

2010-06-15T18:20:00.002+03:00

..de 3 nopti visa apa..

In prima noapte, paharul din mana era pe jumatate plin cu o apa albastra ca o mare de peruzea.

In a doua noapte, paharul era gol jumatate, odihnind pe peretii sai lacrimi, multe lacrimi, unele mari cat un glob de ghicit, celelalte marunte cu anvergura unei gamalii de ac wodoo, care curgeau unele intr-altele, inghitindu-se, unindu-se, copulandu-se pana la contopire, ca intr-o orgie febrila dintr-o sala cu oglinzi nenumarate. Nemasurate. Neslefuite. Reverberante.

Spre dimineata, era gol, in cada, una alba, de faianta, ca o masa de autopsie cu suport de gel de dus, scufundat pana la barbie intr-un amestec osmotic intre abur si gheata, cu omoplatii incordati in raceala apei din jur, dar cu gambele spasmotice de fierbinteala, cu abdomenul infrigurat sustinand incordat sexul umflat de caldura, pe care il privea - sa fi fost 1 ora, o zi, un anotimp de cand il privea? Gelul de dus era plin, inregistra asta cu coada unui ochi si avea senzatia aia, ca adormise in cada, desi nicio pleoapa nu mai coborase in berna de mult, foarte mult timp. Spuma continua dizolvarea efervescenta, pe care timpanul o contoriza automat cu un inceput de dezechilibru al corpului, chiar din pozitia asta, culcata.

Apoi a deschis ochii.
Transpiratia ii scurgea somnul urmand tivul tricoului, incercand parca sa spele grabita urmele. Respira greu si nesiguranta cu care s-a ridicat trada nelinistea visului important pe care nu ti-l amintesti, dar a facut unul, doi, trei pasi si la al patrulea totul s-a sfarsit. O ezitare scurta cand paharul cu apa a ajuns la jumatate. Atat.

Ajunsese la mijlocul vietii si a fost constient de asta o fractiune de secunda.

A dat pe gat restul.
Fara nicio alta pauza.
Grabit.
Fara sa mai simta gustul.

cand crezi ca nu-i frumos sa scuipi

2010-03-09T18:19:00.003+02:00

Cateodata simti ca iti sta in gat.

Trebuie sa te hotarasti rapid daca vrei sa te sufoci sau nu. Uneori insa, nu poti sa scuipi, nu e frumos sa scuipi, mai ales unde mananci, si atunci faci sfortari din ce in ce mai dureroase sa respiri. Pentru ca, repet, nu poti sa inghiti. Senzatia e oribila si fata ti se schimonoseste, sa strange parca sub efectul unei pompe de vid, iar in scurt timp devii vanat. Vei fi in acel moment in care chiar nu iti mai pasa daca ai mainile libere, daca poti sa alergi sau sa te tarasti, tot ce ar conta se leaga de aer si posibilitatea de a respira. Dar nu poti. Pentru ca ti s-a intepenit in gat, exact in locul acela in care muschii nu pot face nimic. Acum, atunci, oricand ar fi utila o manevra Heinrich, dar daca tii prea mult la orgoliul tau vei pierde secunde pretioase inainte de a cere ajutor in asa fel incat va fi prea tarziu cand te vei hotara. Fir'ar sa fie, a fost frumos si acum trebuie sa se termine, ce mama masii mi se intampla mie asta!

Cateodata, doar unora dintre noi, in special celor norocosi care nu stiu asta, o mana le intinde un pahar cu apa. Palma ti se aseaza calda pe spate si te sprijina pana cand reusesti sa impingi dumicatul ala nenorocit pe gat. Simti prin toti porii cum zambeste, deodata cu aerul pe care nu te mai saturi absorbindu-l si incerci sa nu uiti niciodata: "nu te mai repezi asa, nu mai fi asa tauras, puiule!"

Ai face orice pentru mana asta, nu-i asa?

Hey, Rebel Rebel, how could they know?

2010-03-09T17:33:00.001+02:00

osul soldului stang

2010-01-04T18:37:00.002+02:00

Avea un tatuaj cu un fluture. Ok, am mai vazut unele similare, dar asta era colorat si mie imi place asta, insa mai mult decat atat era intr-un loc ciudat. Ciudat nu in sensul de paranormal, ci doar pentru ca statea pe un os al soldului. Stang, mai precis. Mi-am inchipuit imediat manerul stang al unei kukte, tatuat cu 2 aripi colorate. In fine, o usoara irizatie maghiara ii definea profilul, e drept, dar asta nu are legatura. Nici macar fluturele nu are legatura cu ce s-a intamplat mai departe, doar ca mi s-a parut ciudat, in sensul asta.

Nu obisnuiesc sa privesc fetele, chiar daca isi dezvaluie abdomenul la -2 grade.. de fapt, mint, asta fac, indiferent ca sunt grade pe plus sau pe minus. Pe minus mi se intampla chiar mai pregnant fiindca iti sar in ochi. Stiu ca asta e scopul, dar nu e frumos. Sau, ma rog, e dar nu e profesionist pentru un barbat insurat. In acel moment insa nu faceam asta. Mancam. Deci satisfaceam alta treapta din piramida maslowiana. Dar asta ti se intampla cand stai singur intr-un McDonalds si chelfanesti oferta aia tampita de 2 mcchicken la 10RON. Ai tot timpul sa observi.

Nu era singura, dar in ce ma priveste nu ma interesa. La inceput. Venisera amandoi inghetati, la ea normal, la el evident. Ce m-a surprins chiar si mai mult decat soldul ei stang, a fost ca el s-a asezat iar ea s-a dus sa cumpere alte oferte tampite de la clovnul asta criminal. Intodeauna mi-au displacut clovnii. Iar asta nu face nicio exceptie. De fapt, daca ar fi sa fac o ierarhie, asta ii intrece pe toti. Restul sunt singuri, tristi si individualisti, sau in cele mai scandaloase cazuri in mici grupuri organizate. Pe cand asta este un fel de capo de'l tutti capi, un fel de Victor Dewayne, de Lucky Luciano, conducand cu ranjetul lui unsuros cea mai organizata retea de crima organizata din lume. Mint, a doua, prima e Coca-Cola Company. Ok, mai stiu vreo 3 clovni, unul personal si unul pe care o cheama [e o ea] Gigiuca. La fel de criminala, credeti-ma!

Cuplul asta parea genul de "cuplu de cartier" si tocmai ma gandeam cat de jos au ajuns baietii din acesta rasa, cand blonda s-a intors. Nu fusese la baie, cum sperasem. Nici sa vada ce isi doreste, cum fac eu cu sotia mea pe care o las apoi la masa si ma asez eu la coada, ci chiar a cumparat si a adus singura la masa tava. Niste cartofi prajiti si o cocoasa de paine cu ceva inauntru pentru ea si la fel si pentru el. Le-a impartit de pe tava si intr-un final s-a asezat si ea. Iarasi ciudat. Toate gesturile astea aveau ceva neobisnuit in ele.

Abia cand a scos din posetuta eleganta din lac negru cu dantela din metal sclipitor, tubul de gel igienic, am inteles. Privind-o cum ii pune lui in palme, si apoi siesi mi-am dat seama ca ea nu era o catelusa pentru cainele din spatele blocului. Dimpotriva. Ea facea regulile jocului. Mancau la masa clovnului pentru ca ei i se paruse in regula, statea la coada si aducea de mancare pentru ca simtea ca asta era responsabilitatea sa si avea gel igienic pentru ca stie cat de periculos este in ziua de astazi cu toate suprafetele astea universale pe care punem toti mana, ochii, scuipatii si, evident, microbii. Iar fluturasul era pe osul soldului stang pentru ca nu ii place sa semene cu toate celelalte, care isi fac aripi stilizate de inger pe zona lombara ca sa te induca in eroare privitor la performante si disponibilitati.

Tot ce gandisem pana atunci s-a modificat. A fost cumva ca o dimineata de dupa alegeri, intr-o piele de geoana. Incepusem sa simt compasiune pentru bietul baiat, victima sigura ca orice mascul de calugarita, dar mi-a alunecat un strop de maioneza pe cand incercam sa mut cu limba un fir de varza alba dintre 2 masele si aproape ca facusem rana din cauza asta. M-am enervat rapid, fiindca am o fire caruia ii sare repede mustarul [ha!], si fiindca imi cazuse pe portofelul meu de la H&M si mi-am adus aminte ca astia ne ignora permanent si nu vor sa deschida niciun magazin de-al lor la noi - mie mi se pare chiar jignitor, daca nu lipsit de viziune strategica de business, dar una peste alta, mi-am adunat toti nervii si stropul de maioneza, mi-am luat haina si m-am carat.

Astazi abia, si au trecut 10 zile deja, mi-am adus aminte de fluturasul de pe osul soldului stang si am rememorat intreg episodul. Eram mai calm si am vazut cu alti ochi filmul asta. Am gresit de doua ori. A doua oara pentru ca nu e treaba mea ce fac altii. De fapt, de trei ori. Ultima oara pentru ca ba da, e si treaba mea. Cat timp stam laolalta in circul asta tampit condus de clovni criminali, privind o romanta siropoasa de dragoste cu ochiul libidinos care cauta doar protagonista, ne murdarim cu totii de maioneza. Fii-mea nu o sa aiba tatuaj pe osul soldului stang. Oriunde altundeva, doar dupa ce se consulta cu mine in calitate de creative manager. Si nu o sa ii duca tava unui pampalau pentru ca il iubeste, de ce nu o inteleg!?, pe fraier. O sa fie greu cu Mc Donalds, dar ne descurcam noi. Cat priveste poseta de lac negru, presimt ca sotia mea o va ucide din priviri doar daca incearca sa aduca vorba, si asta dupa ce o sa isi manance salata de fructe, brocolli si carnea de pui pe gratar.

Fiindca clovnii intra in viata noastra adusi de parinti, asta-i sigur.

no we don't

2009-11-24T16:36:00.003+02:00

am tacut pana cand m-am convins: nu putem. O natiune de aventurieri, puscariasi si infometati poate. Noi nu. O natiune al carei sange are pe langa globule albe si rosii si milioane de globule negre, galbene, hispanice, afro, manga, eskimo reuseste. Noi nu.

Nu putem produce lideri. Nu putem indrepta coloana. Nu putem genera idei. Nu putem dezbate in 3, 5, 7, 300 sau 18.000.000. Nu putem fi profesionisti de la 08:00 la 16:00. Nu putem decide pentru noi. Nu putem munci pentru noi. Nu putem sa ne impotrivim. Nu putem sa ne asumam. Nu putem face o revolutie singuri. Nu putem gandi. Nu putem iesi din turma. Nu putem oferi respect. Nu putem impune respect.

Clipul de mai sus spune tot.

Comparati-l cu clipul asta:

Nu putem nici macar sa mintim frumos.

Pentru ca ei cred si se considera liberi, fiind general mai prosti, in timp ce noi nu credem in nimic de destepti ce suntem.

Yes others can.

liber, pe umarul stang

2009-10-21T16:10:00.006+03:00

- Mai tii minte marea?
Nici macar nu a catadicsit sa se intoarca. "Da-o-n masa, ma, mare iti trebe tie acuma? Da-o-n masa!"

- Nu, serios, mai tii minte marea? Cu tot vantul ala care-ti incurca bobii de nisip in par si ramanea intre silabe? Numai la ea ma gandesc de astazi dimineata...
Mai degraba am simtit cum s-a enervat, nu a fost nevoie sa ii prind si ochii. Dar i-am prins. "Du-te dracu'!" Credeam ca va pleca, dar mi-am adus aminte ca era cel care nu cedeaza niciodata. "Da-te-n mata!"

***

Asta a fost ultima oara cand i-am vazut.
Pana saptamana trecuta.
S-au cocotat iarasi, unul in stanga, celalalt in dreapta.

***

- E mica, ma, e urata, e saraca, e vai de capul ei de nenorocita!
Il privea grav, cu ochii dilatati, expandati, deloc increzatori, imprumutati cumva de la o pisicuta Manga. "Nu, e doar putin schimbata. Uite ca pe conul vulcanic stau aceleasi ziduri, strazile duc intr-aceleasi locuri, la tine in camera e aceeasi vraiste!" Da. Erau tristi.
- Bai, fraiere, ca ai lasat-o e cel mai bun lucru pe care il puteai face! Nu vezi cata saracie, cata incropeala la un loc? Nu vezi, ma, cat de mica era camera ta?!? Nu mai privi cu inima, bai puta, deschide dracu' ochii aia de copil prost!
Nici nu ar fi fost nevoie sa ma uit la el. La celalalt. Am simtit, pur si simplu am simtit, poate ca am facut aceleasi gesturi si de aceea, nu stiu, dar am simtit cum i s-au frant aripile cu fosnetul rochiei de mireasa de pe vremea bunicii si am plecat deodata capul. Capul sau frumos. Cap plecat, induplecat. Nu mai era atat de alb ca in alte dati. Se stravezise. Ei se stravezesc la fel cum se strepezesc dintii nostri. "E adevarat, dar..." O data. De doua ori. A treia oara am stiut: a apucat sa vada cu ochii si s-a frant. Ingerul meu alb, care imi statea uneori pe umarul drept, a cazut. Pentru majoritatea conturilor de pe hi5, trebuie mentionat ca ingerii, cand cad, nu fac zgomot. Fac doar un vid enorm in suflet, oriunde ar fi pastrat acesta, in inima, in creier, in piept, in chiloti, in buzunar, in portofel, in ochi.

***

Nu stiu daca toti oamenii au ingeri pe umeri.
La mine, uneori, vin, ma rog, veneau cate doi.
Unul alb si frumos, celalalt negru. Frumos si asta, dar prea negru. Si galagios. Intotdeauna pus pe scandal si pe dat cu flit. Imi placea sa ii privesc. Imi placea sa ii ascult.

Am fost cateva zile "acasa".
De curand. In oraselul unde viata mea a dansat frumos. De unde poate am crescut eu, sau poate m-am schimbat - nu stiu, dar nimic nu mai era la fel. In cele din urma mi-am dat seama ca nu ma mai incapea. De la camera mea, pana la zidurile cetatii, nimic nu mai putea sa ma cuprinda.
M-a intristat. Pentru ca, desi eu nu mai incap, inima mea se simte in largul ei.

***

Acum, astept urmatoarea intalnire cu ingerii mei.
Sper sa nu apara doar cel negru. Pot fi chiar si doi ingeri negri, dar macar inca unul alb, pe umarul stang.

fluturii de ieri

2009-09-15T18:19:00.006+03:00

Am vrut sa leg doua cuvinte. Despre cancer. Ieri.

Apoi am descoperit pe strada o suta de mii de fluturi, care de care mai agitat, mai colorat, mai valvoi valurindu-si aripile, si din admiratie fata de inconstienta lor mi-am reprimat icnetele tumorale.

Dar astazi, cancerul este tot acolo si nu mi-a mai derutat nimeni, nimic, nicicum, tristetile, amaraciunea, neputinta.

Am citit de curand jurnalul Oanei Pellea. Nu mi-a placut niciodata; cu greu, spre batranete, mi-a castigat simpatia - imi pare ca e o cruce a sa acest lucru. Insa cel de-al doilea lucru care ne leaga mi-a vorbit cu litere pline de plumb despre el, in acelasi fel, cu aceeasi ploaie sarata in gat. Dincolo de randurile sale, dincolo de neputintele mele, dincolo de toate crudele povestiri pe care le cunosc, oricat ai cauta si ai dezveli nu vei gasi decat o celula flamanda care vrea sa consume. Vise, proteine, zambete, respiratii, inimi, plamani, sani, ovare, prostate, limbi, sange. Vieti.

Acum, cand scriu, ma uimeste cat respect simt pentru aceasta celula, pe care daca mi-ar sta in puteri as strivi-o cu varful pantofului fara nicio ezitare. Imi spun ca este respectul pe care orice om o are fata de adversarul sau cel mai de temut si trec mai departe. Mai departe unde? Oricat de departe ai merge, la capatul drumului foamea celulei va fi astamparata cu destinul tau.

Vroiam ca cele 2 cuvinte despre cancer sa fie "de" "ce". Daca as fi fost puternic, as fi scris doar atat. Daca as fi fost intr-adevar puternic, nu as fi scris nici atat. Pentru ca nu am nicio putere, am pierdut sirul literelor insailate pana acum.

Puternic de altfel nu conteaza a fi decat in fata lui. Atunci cand esti sau nu esti. Erou. Martir. Minune. Nicio alta sansa, niciun alt deznodamant. Putinii eroi cad fulgerator instaurand deznadejdea. Martirii sunt macinati in credinta lor, in speranta lor, in trupul lor in fiecare secunda, la fiecare respiratie, luni, ani, amestecand speranta, admiratia, respectul, neputinta in mestecul plescait care rontaie neincetat. Cat despre minuni.. Minuni. Cat de rotund este sunetul asta. Ca o biluta de argint rostogolindu-se in titirezul ruletei, invartita de ochi umezi de speranta, de inimi pulsand accelerat de iluzia posibilitatii, de unghii inecate in epiderme transpirate de pumnii stransi prea puternic ai chibitilor intrezariti in spatele jucatorilor incovoiati. Minuni. E mult! Minune e suficient..

As fi vrut ieri sa scriu ceva despre cancer, dar s-au intors fluturasii astia inspaimantator de vii la scoala si nu am avut decat culorile sperantei lor in ochi. Astazi insa, el este tot acolo. In trupul mamei mele. In dragostea surorilor mele. In sufletul meu.

drawing by Sarah Jones

Clearasil. Ultra Deep Treatment.

2009-08-19T01:54:00.005+03:00

Ma gandesc de cateva zile la ei.
Ce ma intriga e ca nu credeam ca trebuie sa ma preocupe atat de mult.
Ei sunt ei, asa cum eu sunt eu.

Atat doar ca la un minuscul moment dat, in capatul ascutit al unor cuvinte nelalocul lor, pe ei s-a reglat altfel sarful [chestie de lentile, distante focale si intensitati, poveste separata, nu stiu ce mi-a venit sa aduc vorba – in fine si ma rog], iar primul lucru pe care l-am vazut au fost pustulele.

Ei au pustule.
Deloc surprinzator. Doar putin neasteptat.

Mint. Chiar destul de neasteptat, dar nu vreau sa recunosc atat de usor. Mie greu sa accept propriile mele pustule, nici nu ma gandesc sa le accept si lor rezervoarele, mici, mari, galbene sau gri-intunecat [gri sobolan daca intrebi un tapiser de moda veche].

Asta e o tara mai veche a singurei mele personalitati. Cand eram mic, am trait mult cu impresia ca sunt blond, inalt cu ochi albastri reci. Nu il stiam, dar ma gandeam probabil la Paul Newman. Mult. Abia pe la 7-8 ani am descoperit o fata prea rotunda, un par prea brunet si niste ochi absolut comuni. Ordinar. Nici acum nu am reusit sa ma accept ad integrum. Insa dorinta asta, de a vedea ceea ce imi place, ceea ce ar fi frumos sa fie frumos, am pastrat-o si am trasferat-o si asupra lor. Pe ei i-am vazut intotdeauna mai chipesi, mai destepti, mai buni, mai calzi, mai aproape, mai sinceri. Mai dragi.

In timp, pe unii i-am pierdut. Doare, recunosc. Altii s-au transformat si nu mai sunt ei. Doare si asta. Nu in ultimul rand, unii nu s-au schimbat deloc, dar nu mai sunt ei – sunt aia. Doare, dar la nivel intelectual [pot trai cu asta] si nu senzorial. Putini, probabil pe o mana ciunga mi-ar mai ramane cateva degete dupa numaratoare, foarte putini sunt ei, ei. Sunt singurii care au avut mereu pustule, pe care le-am vazut de la inceput, am facut o vreme misto impreuna de ele si am trecut la urmatorul nivel.

Nu am multe izbande si dobandiri in grafia de imagine, dar am un pasionabil fix: sarful diferentiaza momentul de clipa. Iar clipa in care am facut clarul neasteptat pe pustulele de pe chipul lor a devenit un moment important pentru mine. De atunci, si asta e mai curand decat pare, stiu ca ei, cei care unul cate unul aveau particica lor din eu, au toti macar un rezervor gri-sobolan, gata sa improaste stropi de invidii, particule de frustrari, picuri de complexe, corpusculi de neimpliniri si vapori egocentrici cand s-a copt-umplut destul. Tot de atunci nu imi mai este rusine de pustulele mele.

Imi pare rau doar ca cei mai multi dintre ei, dintre toti prietenii mei din toate timpurile mele, nu mai sunt asa cum credeam eu. Intotdeauna mai chipesi, mai destepti, mai buni, mai calzi, mai aproape, mai sinceri. Mai dragi.

Chiar ma gandeam care sunt tampitii care cumpara Clerasil.
In afara de mine.

de la caldura

2009-08-05T11:50:00.005+03:00

Poate de unde si valurile astea de influenta africana - nu stiu, dar in ultima vreme am vazut-o mai des. Ce mi se pare amuzant este ca, desi toata lumea se plange de soarele asta de rotiserie, ei ii pare sa ii mearga din ce in ce mai bine.

Nu o mai vazusem de mult timp. De fapt, nu cred ca am mai fost atent, sigur am vazut-o si inainte. Imposibil sa nu o fi vazut! Doar ca in ultima vreme, Orasul ma inghesuie intr-atat incat prefer sa raman in cochilia mea, chiar si atunci cand sistemul sau sangvin ma absoarbe ca pe o celula alba ordinara... Ce m-a frapat este ca nu pare schimbata de loc. Au trecut o multime de ani si arata la fel! Asta m-a pus de fapt pe ganduri.

Am inceput sa o privesc mai atent si apoi sa o compar cu altele. Am inceput cu cele pe care le cunosc. Apoi am ajuns sa ma uit la toate. Sunt convins: arat ciudat cand fac asta. Pentru ingustul meu experiment insa, a meritat! Pentru ca da, am descoperit acelasi lucru: in mare majoritate, cele pe care le cunosteam nu s-au schimbat. Aratau la fel, iar zilele astea straluceau, cu un contur absolut impecabil.

Indiferent ca erau in praf, pe iarba, pe trotuare stropite cu scuipati scursi din mucuri incovrigate de durerea unei arsuri de grad patru, sau ca stateau cu babele la cozi si in statii de autobuz topite de caldura - aveau ceva care mi s-a parut fascinant. Nu am inteles de indata ce, dar am simtit imediat iregularitatea. Apoi, dupa mai multe zile de filaj autodidact, am stiut ce le facea atat de speciale. Bine, chiar atunci imi trecuse prin minte ca au atitudinea unui aristocrat, real, scapatat, dar autentic. Adevarat.

Adevarul le face astfel.

Sinceritatea.

De atunci, daca ma intreaba cineva care este cea mai sincera manifestare umana ii raspund: umbra!

Intotdeauna te va arata asa cum esti, gras, inalt, cocosat, six-pack-kind-of-guy, sexoasa, fara sa ascunda nimic, cu un contur perfect si fara niciun moft. Iar daca te uiti cu atentie, iti va spune si ce gandesti, la cine visezi sau cat de trist si nenorocit ai fost astazi.

Daca nu ma credeti, iesiti pe strada si cautati-o.
Zilele astea, cu imprimeu african pe fiecare gura de aer pe care o inspiri, sunt perfecte pentru asta.

G.O.O.

2009-07-13T17:44:00.000+03:00

Ma intalnesc cu ei intotdeauna cand ma intorc din vacante. Sunt aceeasi, la fel de comuni precum transportul in comun, la fel de ordinari precum cea mai ordinara editie Libertatea.

O broderie fina se coase intepatura cu intepatura pe toate epiderma mea detoxifiata de praf, in tenul meu imbuibat de sare, anuntandu-mi fiecare nerv ca sunt din nou printre ei. Visele se pot incheia, happy sau unhappy ending - nici nu mai conteaza, grozavia obisnuitilor oameni este perpetua, nu are vacanta, nu are pauze, nu are nimic iesit din comun.

Stiu ca niciodata nu o sa fie altfel. Oriunde as fi cu o zi inainte, survoland miliarde de boabe de nisip sau alimentand pompieristic cardul cu pixeli care mai de care mai plini de rezolutii futuristice, urmatoarea zi ma arunca fara mila intre ei, intre dintii lor scrasnind de indiferenta, intre filele lor jalnic plumbuite cu sani si sange rasfoite spasmodic pana la zece statii de metro distanta, intre chipurile lor nici macar inchipuite.

Groaznicii Oameni Obisnuiti.

Sunt in stare de multe numai sa nu ma obisnuiesc cu ei.

by default

2009-07-07T23:28:00.005+03:00

Cand ti se da, nu ti se cere parerea.

O primesti, ti-o insusesti si multi dintre noi se lupta pana la capat sa o accepte.

De cele mai multe ori i se spune destin. Mie mi se pare mai degraba sansa.

Imi inchipui o roata a norocului imensa, strident colorata - mult mai mare decat orice roata am vazut eu in Cora sau Carrefour, pe care o mana ridata o invarte din automatism. Egal. Nici mai puternic, nici mai slab. O invarte. Ce cade, cade. Daca nu cade, pica. Finetea ironiei este ca nici macar nu o invarti tu, cu speranta obtinerii unui tricou serigrafiat sau a unei caserole inutile. Nu. Tu nu faci nimic. Eu nu am facut nimic. El nu a facut nici atat.

Daca ai jucat vreodata la loto cumparand un tichet deja completat, vorbesc despre acelasi episod.

Sansa de a alege un tichet pe care altcineva a ales numerele tale castigatoare, cu care sa castigi marele premiu de care apoi sa fi capabil sa te bucuri inteligent este mica. Diplomat, ii voi spune minuscula.

Ai o singura sansa. Apoi esti pe cont propriu.

Ma gandeam la asta in timp ce 10 posturi din 10, OTV inclus, transmiteau ceremonia in onoarea unui Jackson din 5. Ce sansa a avut sa primeasca un destin? Ce nesansa a avut sa incerce sa il implineasca?

de unde stiu eu ca e rau

2009-07-04T08:30:00.005+03:00

Am obosit de cate ori am facut efortul de a asculta cuvantul "criza". Oriunde intorci capul, oriincotro apleci urechea, in siruri de litere, in frame-uri color, in pixeli pe orice rezolutie este putin probabil sa nu gasesti acest cuvant intr-o forma de reprezentare.

Dar atunci cand il intelegi intr-un moment in care numai la asta nu te gandeai, puterea sa potenteaza orice gand negativ.

Pana ieri mi se spunea ca e rau, dar precum Toma, asteptam dovada suprema. Ieri insa, pentru prima data am zarit-o. Serioasa, usor sumbra si mai ales anxioasa. Se citea pe fata unui maseor care iesea, din 5 in 5 minute, in fata cabinetului, in speranta ca este cineva acolo, cuminte asezat pe canapea. Si am mai buchisit-o din gesturile grupurilor de ospatari stransi bisericuta la intrarea si in mijlocul unei terase super aglomerate in alti ani.

E groasa.

Cand fulgii dintr-o patura sociala greu incercata, des mototolita, obisnuiti sa munceasca din greu, cu multi oameni, cu multe pretentii de satisfacut, invatata sa roboteasca din greu pentru bani decenti dar nu suficienti, frumosi dar deloc sexy, ei bine, cand acesti fulgi nu mai sunt zburataciti de nimeni si intai se opresc, iar mai apoi incep sa se miste ritmic, de la stanga la dreapta, de la dreapta la stanga, batandu-se de musca si zbatandu-se apoi sa isi gaseasca o noua patura suficient de calda - atunci stiu eu ca e rau.

De ieri lucrurile nu mi se mai par la fel.

Credinta mea ca va fi bine se clatina. Nevoia mea de stabilitate se clatina. Clatinatul se clatina si mai tare.

Ce facem?

Eu am decis sa imi caut o patura mai mica si sa ma intind doar atat cat imi va permite ea. Voi baga pilota asta pufoasa intr-o folie de plastic, cu 2 fire de levantica ca sa nu mi-o roada moliile negre financiare si apoi o asez cu grija in dulap. Imi voi lua patura mai mica, ma voi scula mai devreme si voi fi mai atent cand ies pe strada.

E sambata dimineata. Devreme.
Treziti-va.

Pana ieri

2009-06-28T01:12:00.002+03:00

Asta a fost ieri.

Acum e liniste. Suficienta liniste cat sa poti sa citesti povestea unei stele cazatoare chiar si deasupra unui oras cu doua milioane de suflete. Cand am pasit prima data prin praful revarsat de rigolele sale direct pe terase de cafenea lucrul asta mi se parea imposibil. Acum stiu. Nu e asa. Chiar si aici, in miezul cate unei nopti de vara, pe buza de jos a singurei ferestre luminate, daca te asezi in pozitia potrivita poti citi povestea unei stele cazatoare.

Maine insa, nimic nu va mai fi la fel.

Maine, 365 de zile isi inchid cercul - cu 5 mai tarziu decat ar trebui!; totul capata un nou rost. Cateodata, si nu rareori, ma intreb cum am ajuns sa ne rasucim in cercuri concentrice de cate 365 de zile. Ne amagim, ne dezamagim, ne pacalim ca traim dar de fapt stam. Asteptam. Lasam sa treaca pe langa noi. Dam cat de mult putem din noi nu pentru noi. Nici pentru jumatati. Nici pentru treimi, patrimi, cincimi. Dam pentru zerouri. Zerouri care se adauga lefii. Zerouri care iti folosesc creierul, muschii, inima ca sa se amageasca cu iluzia ca strang macar de o unitate. Zerouri care hranesc iluziile tuturor, impingandu-ne usor in concentricitatea vietilor de cate 365 de zile.

Dar asta a fost ieri.

Maine incepe viata cu adevarat. Maine 1+1+1 nu vor mai face trei ci fac totul. Maine nisipul de pe buze va avea gustul solzilor lui Iona si nu al transpiratie cretine a lui Dorel. Maine egal mare.
Pana atunci insa e in sfarsit liniste. Rasfoiesc povestea singurei stele cazatoare din ultimele 365 de zile si sunt netulburat.

Curand nu voi visa nimic, dar pernele vor mirosi a alge.

Ma racaie

2009-06-25T23:55:00.003+03:00

Dezamagirea corodeaza.

Nu doare. Nu ustura. Seaca.

Am sentimentul unui rau care s-a hotarat sa nu se mai rostogoleasca. Sa nu se mai lase purtat la vale de pesti. Sunt un rau dezamagit. Amagit si apoi dezamagit.

Prefer furia in locul calmului pustiit. Sunt un om de la munte, obisnuit sa vada creste, dealuri, vai, invatat sa urce si sa coboare pentru a ajunge la un capat, iar oamenii astia de campie, plati, uniti cu linia orizontului undeva pe carambul cizmei imi prafuiesc irisii.

Ce resort dinlauntric poti actiona pentru a incaleca dezamagirea? Poti?

Maine o iei de la capat, in acelasi aer al tuturor, poate ca unii dintre ei sunt proaspeti dupa un somn adanc si fara vise, poate altii se pregatesc de ziua sase si sapte fara griji, in timp ce tu ai o reactie coroziva care te racaie, te consuma, te seaca. Cot la cot. Dar fara suflu. Umar la umar. Dar fara tinta.

Ce faci? Cum intri pe turnanta ultimei linii drepte de maine? Cum ataci finish-ul? Cum te aduni si te tii sa nu te prabusesti acum, la final? Poti?

Nu mai e o tranta cu ceilalti.Te-ai luat de umeri cu tine. Te infrangi
sau te invingi. Poti?

Poti.

Ai alta sansa?

Le Pen

2009-06-23T17:20:00.008+03:00

Ieri l-am adoptat pe Le Pen.

Cand l-am descoperit era singur, murdar, infometat, dar mai ales cu un chef nebun de joaca. Desi, cand esti singur, joaca nu are niciodata aceleasi valente... Nu stiu cat l-am adoptat si cat am fost adoptat de Le Pen, insa una peste alta ne intelegem de minune. Mai ales ca am reusit sa ii fac o seri e de prieteni noi, care mai de care mai interesanti: Green, Ochiosu' si Porku':

Astazi i-am scos pe toti la joaca impreuna si a fost neasteptat de amuzant. Serios. Ma gandesc ca e ciudat, dar asa a fost.

Imi este drag Le Pen nu numai pentru ca este simpatic - nu poti nega asta!, ci mai ales pentru puterea de manipulare pe care am constat-o in spatele sau. Le Pen nu mi-a aparut accidental in cale. Le Pen ma astepta. Le Pen a fost trimis de creiere infierbantate sa ma astepte, sa imi intre sub piele si apoi sa ma traga in vartejul unei realitati care nu exista. Le Pen este Terminator. La fel de naiv si programat. La fel de puternic si de neoprit.

Le Pen vine din cartea cu chipuri. Eu l-am gasit chiar din primul capitol.

Asta este celalalt lucru pe care l-am facut ieri: m-am pus pe rasfoit cartea cu chipuri. Recenzii sale impanzesc binar toate conversatiile. 101010. True or false. In fapt, true and false. Ca orice codex controversat, pana nu il citesti in original nu poti discerne valoarea. Eu am trecut de primul capitol si mi se pare o carte subtire, dar de colorat. Iar mie imi plac creioanele colorate si cartile de colorat! Pentru ca imi place ideea de a iesi din sabloane. Pentru ca un cer mov deasupra unui caine verde nu vezi decat in carti de colorat. Pentru ca o frunza neagra peste o furnica albastra nu exista decat in varful unui creion colorat manuit de o minte de copil. Pentru ca o minte de copil e mai frumoasa decar orice ti-ai putea inchipui.

Asa ca de ieri m-am apucat sa colorez pagini in cartea cu chipuri, sa ma joc cu Le Pen si prietenii sai, si sa mai ies cu prietenii mei. Vechi si uitati. Noi. Pe care-i cunosc de maine. E o copilarie. Stiu.

Dar mie mi-a placut mult in copilarie.

2009-06-16T15:23:00.008+03:00

Street Delivery.

Verona e un nume frumos. Suna aparte. Iti umple gura intr-un fel in care gandesti ca mananci pepene galben. Si liniste. Am uitat de liniste. Verona are sunetul linistii.

Daca ai mers vreodata pe o strada veche din Bucuresti, intr-o amiaza de vara, stii despre ce fel de liniste vorbesc.

Daca numele meu ar fi fost Verona, as fi fost si eu pictor.

Asa, am fost doar trecator, la propriu, pieton mai precis, pe o strada inchisa pentru masini dar livrata unor oameni. De obicei mi se intampla sa apar la spartul targului, la fel a fost si de data asta. Pe dupa-masa, duminica, la ora cand greu se isca mustele, ce sa mai vorbim de precupeti, treimea a iesit sa guste niste liniste pe strada destinata oamenilor.

Atat numai ca la spartul targului nu te mai alegi decat cu ramasite. Pe masa, sub masa, imprastiate. Si ramai cu un gust ceva mai amar decat te asteptai.

Calcand orgoliile veroneze dintr-un capat intr-altul am ramas cu frumusetea unei idei, cu haosul ideii puse in practica, cu cateva mii de nuante explodate in soarele de iulie din iunie, cu praf, mult praf, cu gura-casca si cu multi, multi copii visatori carora nu le spune nimeni ca visele frumoase arata altfel la lumina zilei, ca nu toti cei daruiti sunt si alesi dar mai ales ca eleganta este in atitudinea cu care stai direct in praful de pe jos.

A da oamenilor o strada nu e o tema.
A da oamenilor o strada este un pretext.
Dupa 3 ani de livrari, ma asteptam ca o idee de la marketing sa imi vanda organizat, civilizat, cald, frumos, inteligent, creativ si foarte nisat strada Arthur Verona.

O barca pe o apa e un pretext.
Un violonist, traindu-si muzica intr-o barca pe apa este o tema de creatie.
Verona stia asta.

Veronezii doar pe alocuri au inteles-o.

Mai multe poze de la sfarsitul livrarii, aici.

2009-06-11T17:04:00.007+03:00

2 MR.

Sau mai cuprinzatorul DOUA MERE.

Astazi este o zi in care fara nicio preintentie am mancat doua mere. Nimic deosebit in faza intai. Apoi, tineti minte desenele cu Tom&Jerry, nu?, un beculet de la Ikea cat un ditamai marul turcesc mi s-a aprins deasupra crestetului: am mai consumat niste mere astazi. Unde? De ce? Si gata! Conform dictonului, pofta s-a instalat mancand. Faza a doua s-a instalat comod.

Lumea vorbeste de cateva zile despre mere. Merele din strudel, merele Anei [asta-i haios] sau pur si simplu in dodii, despre mere [asta-i un fel de querilla fructifera]. Am descoperit ca doua mere nu pot fi doar dulci sau acre, verzi sau rosii. Pot purta polemici in beci. Sau pot genera un flux national de stiri, pe tema "Ana are mere" pretandu-se a fi preluat de spuma jurnalistica a tarii. Din doua mere poti sa faci strudele delicioase, dar poti sa iti construiesti si o umbrela de comunicare pentru consultanta de marketing neconventionala. Ma rog, conventional neconventionala pentru cine a gustat din acele mere, lucioase si apetisante dar cu acelasi gust dintotdeauna... Praslea cel voinic, Walhalla, Zeus, Herodot, Maramures, Elena din Troia, Paris - toate au cate ceva in comun cu merele.

Obisnuiesc sa manananc cate doua mere.

Mi-am dat seama astazi de lucrul asta. Unul mai rar, trei foarte rar. Adesea sunt doua. Unul de gust si unul de pofta. Nu reusesc sa imi dau seama in ce ordine.

Insa niciodata, pana astazi, nu am analizat ce anvergura are resursa pe care o consum cu inconstienta omului care se intinde cat e patura sociala medie, cuibarindu-se in fata televizorului, minunandu-se cata superficialitate, naivitate si prostie imi poate vinde o emisiune gen "PoveStiri" sau "Rai da' Buni" fara a genera insa niciun efort de a schimba canalul.

Imi plac foarte mult merele.

In fapt, am si propria teorie vizavi de merele Anei, in care sustin ca 2 mere frumoase si sanatoase sunt mai bune decat 2 pere, 2 pepeni galbeni, 2 papaya, 2 nuci de cocos - adauga tu ce alte fructe vrei, dar pentru asta trebuie sa ai 2 nuci dulci. Scortisoara e optionala. Astazi insa am descoperit ca nu numai elitele consuma mere. Toata lumea consuma mere. Oriunde se consuma mere. E plina tara asta de mere si culmea, ne pricepem la asta. Merele romanesti sunt mai gustoase decat cele turcesti. Mai suple si sanatoase decat cele europene. Mai curate. Doar ca nu stim sa le punem in valoare. Intelegem ce mere bune avem intamplator, ca mine, astazi.

Recomand tuturor doua mere zilnic. Sau doar unul. De gust. Sau de pofta. Sau cum spune cineva, macar pentru ca sunt bune impotriva scorbutului.

2009-06-05T18:08:00.003+03:00

Daca ar fi liniste in birou, si nu e, sunt convins ca as citi partitura tocurilor cu care imi masoara torsul, de-alungul crestei vertebrate, mult mai alert si mai apasat inspre baza gatului.

Ii simt extremitatile flexibile scormonind intre feromoni, alegand delicat urma celui mai dulce dintre ei. E aici in fiecare vineri, incepand cu ora pranzului, ca o gustare frugala de Dorobanti consumata in fiecare zi de alt mitocan. M-am obisnuit. Chiar imi place. De fapt... este, recunosc, usor excitant cand primul toc striveste intaiul epiteliu: a venit, e aici! Fulgerator decad intr-o lesa de piele, sub un fleic de lac, calusat, nadusind si respirand in patru labe la discretia promisiunii urmatorului pas.

Nimic nu mai opreste apoi sadismul cu care striveste fiecare minut care mi-a mai ramas. Umeri. Gat. Spate. Piept. Brate. Antebrate. Scalp. Nu scapa un mm. Nu uita o unghie. Nu iarta niciun corpuscul al lui Pacini. Nimic. Deloc. Nicicand.

La inceput nu am inteles. Lotul limitat de celule cenusii se impotrivea din rasputeri tuturor impulsurilor, indiferent de retea, indiferent de tarif. Acceptarea a aparut deodata cu experienta. Acum e deja o perversiune.

E vineri astazi.
Tocurile Furnicutei de Vineri framanta ca de obicei derma mea in jocul asta pervers.
Happy weekend everyone!

2009-06-04T14:46:00.003+03:00

...who else is 7 feet tall?

2009-06-03T17:21:00.007+03:00

Dintr-una-ntr-alta am ajuns pe blogul lui "Dumnezeu n-apare la stiri".

Curios, evident, de ce nu apare si de ce ma lasa dimineata de dimineata intr-o ureche cu marsul asta crestinesc-razboinic si in doi ochi cu numarul de inmatriculare din fata mea.

Am crezut ca am intrat la parterul unui alt blog, insa ceva mai tarziu m-am lamurit ca da, profilul se aplica pe text. Ascetul vorbeste singur cu Dumneazeu cu credinta ca il vor auzi si altii. Am citit si comentariile; supriza, unii il asculta!

As vrea sa imi spuna cineva de unde atata traire patimasa pentru arta si de ce o confundam mereu cu inspiratia divina. Poate e diabolica. Poate e un neuron in plus sau un dezechilibru gravitational pe emisfera stanga. De ce ar fi Dumnezeu mai mult in unii decat in altii cand vine vorba de talent? Poate ca Mozart s-ar incadra in job profile-ul artistului inspirat de Dumnezeu, dar Picasso? Dali? Divini in arta, scaraotchisti in viata. Jumatati de masura in opera Lui? Serios?

Credem si suntem deprimati? Pesimisti? Ingusti? Non-liberali? Fanatici?

Credem si suntem prosti?

Nu imi inchipui cum arata Isus, dar Dumnezeu e sigur jovial, cu ochi stralucitori si veseli, pus pe sotii si pe sfaturi, lasandu-te sa te dai cu capul de grinda de atatea ori pana cand inveti singur sa te feresti. Dumnezeu e destept. Oamenii lui Dumnezeu sunt destepti. Genul ala de desteptaciune nativa, nonrobotica, calda. Genul asta de om!

In fine, neasteptat.

Marketingul de razboi poate fi si personal branding. Ca tot avem campanie in licee.

"Cred, Doamne, ajuta necredintei mele!"

imagine@http://vamaveche.files.wordpress.com/2008/04/vama_pe_sarma.jpg

2009-06-01T14:32:00.005+03:00

Vineri am aflat ca Papaya Advertising a luat 6 premii Effie.
Sambata, lacrimi de crocodil i-au patat orasului toate hainele proaspat calcate de vara.
Duminica, Timisoara s-a prins in hora Unirii, in timp ce in Groapa o haita de caini schelaiau a pustiu.
Astazi, luni, fara de veste, strada Tunari s-a blocat.

Aparent, nicio legatura.

Desi... daca strangi usor din ochi si te uiti printre genele apropiate...

Exista o regula in modul in care curg lucrurile. Nu o stiu. Nu o vad. Nu o inteleg. O simt. Sunt zile in care nu se intampla nimic. Nimic. 3 nula. Totul ca ieri la fel ca si maine. Si apoi, brusc, zile in care totul se invarte. Uneori in bine. Alteori in rau. De cele mai multe ori egal de bine, egal de rau. Care sunt sansele ca o agentie care era in afara mesei sa imparta painea mesenilor, in aceleasi zile in care o echipa de agricultori sa faca regula in lumea valizelor si a butoanelor? Cat de aproape de zero?

Zero?

Ei bine, nici pe departe. Regula asta pe care o simt, eu, tu, multi dintre noi, imi pare ca da aceeasi sansa. Chiar si cand nu incerci, ti se poate intampla. Chiar si cand nu mai crezi, ti se poate dovedi. De asta joc la loto si tot de asta intorc capul verificand cine vine pe sosea, chiar si pe o strada pustie. Esti exact in aceea ecuatie in care da, chiar 1+1=oricat.

In matematica i se spune sansa si nu e egala pentru nimeni.
In viata i se spune destin. Fiind egal pentru toti.

E acel moment in care o zebra in nuante de roz iti zambeste mai mult decat amabil, cu toate ca nu credeai vreodata ca vei ajunge sa vezi una pe bune si nici nu e chiar cel mai potrivit moment sa faceti cunostinta.

Deci?

2009-05-27T15:57:00.002+03:00

'till your time comes

...in 1, in 2, in 3, in 5 sau in 10,

24/7, 365 din cate mii ti-e norocul,

fara sa te opresti, fara sa te grabesti,

fara sa-ti pese dar totusi pe alese:

dance, dance, dance!

2009-05-22T16:53:00.003+03:00

Am facut zilele trecute cunostinta cu Convers. De fapt, ne stiam de multisor, ba chiar am putea spune ca suntem prieteni - desi el este mult mai adolescent iar mie nu imi plac baschetii, lui ii place fasolea batuta iar eu ma stramb domneste cand o vad in timp ce pixelii sai sunt mai frumosi decat excellii mei. Hai sa spunem ca l-am reintalnit. Pentru ca da, Convers a plecat la un moment dat in drumul sau, pe vremea aia linistita cand inca nu raspundea la acest nume.

Uitasem cat de cofortabil eram cu Convers. Cred ca de asta sunt apreciati conversii, in general: pentru ca sunt confortabili. Plus ca poti sa te duci oriunde cu ei fara sa te faci de rusine. Evident cu conditia sa stii cum sa ii porti.

Priveam ce a mai inghitit diafragma sa si involuntar am zambit: Convers te face intotdeauna sa razi. Chiar si cand nu se hotaraste sa te gadile cu lentila lui nerusinata, chiar si cand este trist, cu viata stransa intr-un singur nod. Tin minte ca paseam mai sigur cu el, alergam mai tare si nu ma impiedicam niciodata de propriile sireturi. Imi placea sa stam unul langa altul, stangul langa dreptul, alimiati, imediat dupa usa cum intrai, pregatiti mereu de un flic-flac artistic sau de o alergare usoara. Stiu, Convers parea ciudat langa pantoful meu casual, uneori eram constienti de asta, dar odata ce treceai peste vedeai ca siretul este la fel de strans, talpa la fel de flexibila, cusatura la fel de rezistenta.

Daca ma intrebi acum, iti voi spune fara ezitare: gaseste un Convers si vei scoate cel mai bun timp.

2009-05-18T17:51:00.005+03:00

A fi obosit nu inseamna a te fi oprit. E semnul pe care il primesti cand un deget carn aratator iti flutura indicandu-ti finalul unei ere din timpul tau. Daca nu il intelegi, daca nu esti pregatit, in cel mai bun caz vei ajunge inaintea unui semn de intrebare. Cine?

Rasuceste-te pe calcaie, cauta din ochi un punct de plecare si intoarce foaia. Pe verso e alb. Mazgaleste din nou, de data asta citet.

2009-05-07T18:40:00.002+03:00

Uneori vreau sa ma asez pe prima bordura si sa ii spun "gata, nu mai pot!"

"Ne oprim 5 minute sa ne tragem sufletul si apoi mergem la o cafea, ok? Fac eu cinste - nu trebuie sa vorbim nimic, nici macar nu trebuie sa ne privim. Stam. Am obosit sa ma intrec cu tine. Sunt prea'ndestulat sa alerg langa umarul tau sperand ca printr-o minune nu vei ajunge prima, permanent incordat, incontrolabil condus de efemer, deloc atent unde ma reped snickersi, neauzind niciodata incurajarile de pe margine."

Stiu ca nu m-ar intelege, nu m-ar asculta, nici macar nu ar intoarce capul sa vada daca doar am ramas in urma sau nu o mai urmez. Nu cred ca ii pasa. In orice caz nu acum. Suntem de la inceput impreuna si oricum ne vom intalni la final. Asta este sigur. Asadar, de ce ar mai interesa-o ce fac pe circuit?

Doar ca pe mine chiar daca nu ma dor picioarele, ma dor ochii. Urechile. Inima. Plamanii. De cat am strans sub pleoape si in pleura. De cate s-au adunat ca un praf fin si inecacios pe timpane, blurand cuvintele care conteaza, asurzindu-mi bucuria pe care as putea-o avea.

M-as opri, mi-as schimba sortul transpirat si maioul cu numarul asta care cu greu ar putea depasi 2 cifre si cu tot universul meu irepetabil divizibil momentan la 3, organizat intr-un troller mov cu biciclete albe si as lua primul locomotiv catre toate colturile lumii.

Cand am auzit sunetul acela infundat, de explozie intr-un sac de nisip si fiecare camera a inceput sa pompeze globule rosii catre linia de sosire, dungile albe ale culoarului meu imi povesteau despre cursa vietii mele, despre medalia stralucitoare care o sa straluceasca talismanic de grumaz, despre recompensa, despre orgoliu. Am facut multe ture pana cand mi s-a strecurat in muschi o indoiala care se contracta la fiecare nou pas: in ultima vreme nimic nou, ultima tura este perfect identica cu prima, am uitat sa intreb cate ture trebuie sa alerg pana la final, se intuneca, continui? De aici si pana la ironia buchetului de flori rosii de la final nu am mai facut decat un pas. Urmatorul. Si din nou inca unul, plus un zambet amar cand am aflat ca cei care dau totul din ei ca sa ajunga primii, termina cursa in cel mai scurt timp...

Acum alerg undeva la mijlocul plutonului, asteptand inconstient abandonul iepurelui si iuresul de final si incerc sa imi dau seama daca merita sa ajung pe primul loc sau e ok doar sa trec linia de finish. Si daca e ok doar atat, conteaza intr-atat de mult daca nu o trec in fuga ci la pas? Pana la urma important este sa participi, nu? Am strania senzatie ca daca nu mai alerg, castig cursa asta.

Nu stiu, nu stiu. De oprit nu ma opresc. Nu vreau si nu pot.

Dar as striga in urma ei "du-te tu inainte, fii tu prima si asteapta-ma, o sa vin si eu. Ajung cand ajung, stai linistita!" si as privi cum se indeparteaza, silueta neagra monahala, ca un moromete de la cosit pe un drum de praf de stele pe inserat, in timp ce muschii mei s-ar destinde, cutele dintre sprancene s-ar odihni, plamanii mei ar respira normal si as putea cauta linistit din ochi putinii mei suporteri, fericiti ca le intorc privirea si chiar stam de vorba intr-o cursa atat de importanta, cursa vietii mele.

2009-04-16T17:36:00.006+03:00

Imi place sa privesc peste umeri, printre suvite de par rebele, deviind usor peste lobii urechilor, deasupra tuturor gesturilor deloc acoperite, necostumate. Si sincere.

Imi place in ultimul rand.

Poti descoperi copii cu adevarat destepti in ultimul rand, in linie cu ratarile de serviciu. Intreaba orice profesor - nu exista unul care nu iti va spune acelasi lucru: cea mai neasteptata nota de 10, cea mai sincera, mai meritata s-a dus pe ultimul rand. S-a asezat in sufletul fetei care a rosit o secunda dupa care a dat din umeri a intamplare. Deloc accidental.

Ultimul rand nu e doar pentru cei care au pierdut definitiv startul. E chiar linia de start pentru minti care alearga cu handicapul complexelor adevarurilor descoperite prea devreme.

Spunea cineva zilele trecute printre stropii de saliva care se lipeau de un microfon, ca intr-o discutie la un pranz cu Patapievici pe tema "ce poti sa le spui unor copii de 11-12 ani despre educatie", arcasul cu papion ar fi punctat: "daca ar fi sa le spun unor copii de ce ar trebui sa se educe la 12 ani, le-as spune 2 lucruri. Primul ar fi ca asa devin mai buni, iar al doilea ar fi ca asa vor putea afla mai mult Frumos in jurul lor". Banuiesc ca asta vine din experienta primului rand.

Pentru expandare, incearca ultimul rand. Cinema, teatru, Ateneu, clasa a 7a, a 10a, a 12a, autobuz, meeting, conferinte - alege ce vrei tu. Vei simti reverberatiile corpurilor dinainte ta deodata cu informatia, vei avea minim 3 scenarii de fuga inainte ca oricine altcineva sa se dezmeticeasca complet. Viata, asa cum doar banuiesti ca poate fi, inspira si expira goala, cu sanii ei obraznici si grei de tupeu, cu soldurile sale pline de entuziasm pe care poti, brusc, poti sa le strunesti cu amandoua mainile fara ca ea sa cracneasca, pentru ca da, ea este cu spatele si nu, nu ea este cea care conduce jocul asta epidermic.

Iar pentru un copil de 12 ani, i-as spune sa se educe pentru ca asa, doar asa va putea afla tot ceea ce mami si tati, buni, bunul, profu de romana sau aia de la biblioteca nu ii dau voie sa vada, auda, stie.

Viata.
Din primul pana in ultimul rand.

2009-04-10T17:47:00.001+03:00

pentru fiecare 1 din 3 fara de care 2 nu ar putea fi nici macar 1 intreg

thxschpephy!

2009-04-07T18:14:00.004+03:00

Nicio intrebare nu ma solicita mai mult decat De ce?

In foarte scurt timp trebuie sa alegi o varianta de raspuns care, in cazul acestei intrebari, particulare (ca o lectie de geometrie din sectiunea meditatii), deloc nu este la indemana. Presupune un minim de experienta, o doza de strategie si destul de multa inspiratie. Sau macar o inspiratie. Adanca, urmata de un raspuns lubrifiat in cavitatea pleurala.

De ce? in context relationabil e o intrebare relativa, pur einsteinica.
Pentru ca solicita raspuns. Sau nu. Depinde. Unde te afli cand o plasezi de pe bolta paladina, printre stropii de saliva fina improscati intr-o calduta ploaie meteorica, direct in cosul de gunoi al undelor radio care se goleste o data la fiecare milion de ani? Inauntrul sau in exteriorul interogarii, pe peron, asteptand o legatura care sa te preia? "De ce il gasesti pe Dumnezeu in biserica?" Din interior, raspunsul ar veni imediat: "Pentru ca acolo este casa Sa!", doar ca de pe peron, stropit de prima legatura care nu a oprit, as formula un strop de acid, de axion pentru grasime sub-sutanata, pe care insa l-as retine pentru a-mi servi unor momente mai bune sau l-as emite ca sa curat stropii de noroi macar de pe creier. Depinde.

Dimpotriva lui, celalalt De ce?, din context matematic, care este pitagoreic pentru ca obliga raspunsul. Dar numai in circumstante demonstrabile. Deloc conteaza ca planul tau nu are cele 3 puncte. Poate fi chiar unul singur. Si nu neaparat de sprijin. Deloc conteaza ca esti in unghiul mort, singur cu portarul - cat timp te afli pe semicerc sansele sunt egale. Este puterea impotrivirii lui Toma Nelamuritul. Desi, ma intreb ce s-ar fi intamplat cu Lazar daca ar fi intrebat "De ce?"...

Mie imi place De ce?-ul matematic. E simplu. Sincer. Deloc improvizabil si deplin cuantificabil. Indiferent ca este rostit clar, ca o lacrima pe care nu ti-o stapanesti, de manuta calda pe care o conduci catre movila reavana si neagra in spatele carei buni se muta in casa noua pentru totdeauna ["de ce ii bate usa in cuie?"], sau ca il intinde cu un lat in capat, parcurgand alfabetic coloanele catalogului, prietenul tau care sigur o sa lase corigent pagina pe care se afla numele tau ["de ce se usuca totusi rufele iarna la -10 grade?"]. Trebuie sa raspunzi. Sincer. Sustenabil. Sau macar veridic, dar si verificabil pe loc. Instant. In genul "razuiesti si castigi pe loc" - va trimitem noi premiul prin posta dupa validare.

Dar de folosit, eu, unul, nu folosesc puterea lui De ce? decat pentru a castiga timp. In general raspunsul se circumscrie in intrebare. Recunosc ca de fapt nu imi pasa ce raspuns primesc, ci cat timp castig pana atunci. E arma perfecta, chiar si intr-o infruntare fata in fata cu un alt De ce?

De ce?
De ce ma intrebi asta?

QED

2009-03-11T17:27:00.008+02:00

Cand se sting, ochii sunt mai limpezi ca niciodata. Cand nu mai ai nimic, esti mai liber ca niciodata. Cand te imbolnavesti, esti mai viu ca niciodata.

In balansul dansului zilnic, partea grea, intunecata este cea mai vibila si irisul tau o percepe imediat. Involuntar. Fara efort, raul se instaleaza pe orbitele tale si te asfinteste. Nu trebuie sa faci nimic pentru asta. E un dat. Simplu. Accesibil. Raul este accesibil. Greul este la indemana. Raul e bine, confortabil.

La un punct de echilibru distanta, binele sufera de subexpunere. Ar putea fi la fel de simplu, dar nu este ergonomic desenat. Trebuie sa dai cateva comenzi de control. Sa setezi in bios cateva linii de comanda. Sa dai esc de mai multe ori sau daca nu reusesti asa, sfantul ctrl+alt+del o data. In caz de forta majora, de doua ori. Ca sa fie lumina, este necesara o sursa calda. Exterioara, ca un soare, sau interioara, ca un suflet. Iti cere efort, iti cere sa faci ceva. Nu mare lucru, dar sa faci.

Poti sa te scufunzi nefacand nimic, dar poti sa rezisti, macar o vreme, facand pluta. Cel putin ai privilegiul de a privi in sus. Catre cer. Catre lumina.

E usor. Doar intoarce capul catre parte luminoasa.

value="transparent" />
align="middle" type="application/x-shockwave-flash"

flashvars="&nomuz=muzicon%20unavailable&site=http://muzicons.com/&icon_pic=12.png&music_file=http://www.easy-share.com/1905137624/b

rghtsd.mp3&bg_color=000000&type_of_clip=simple_text&text_color=FFFFFF&text_message=Bright+side" wmode="transparent" menu="false"

quality="high">

2009-03-06T17:45:00.004+02:00

Gandeste-te ca este ca atunci cand respiratia iti miroase groaznic, fetid. Starvic. Deloc nu mai conteaza cata miere e in vorbele tale. Cata dragoste e in sarutul tau. Cata pregatire are rolul tau. Tot ce este bun se ineaca la mal, tot ce este rau se inraieste si mai mult. Nu esti asa, stii asta, totusi nu ai ce face. Papilele tale tocmai tradeaza, uitand cat de buni prieteni erati cand imparteati untul pur de cacao dintr-o kandia amaruie - si put. Pur si simplu put. Devii fragil. Descumpanit, incerci sa feresti prin colturile stranse ale gurii orice idee pe care o ai, remarci pe care le-ai face, ganduri despre care stii ca pot intoarce in favoarea ta orice situatie dar nu pot inodoriza momentul. Indiferent cate ar mai fi de zis, nu mai trebuie sa mai spui nimic. Ar fi impotriva ta.

Nu poti fi vinovat si sa te dezvinovatesti.

Nici convins ca nu poti, convingator ca poti.

Papilele pot fi invinse cu un Tic Tac.

Dar tu? Tic Tac? Tic tac, tic tac, tac-tic-tac-tic. Ramai fara timp, fara cuvinte, fara raspunsuri mai ales si nu ai nicio solutie de avarie. Niciun Tic Tac magic.

Orice ar fi, pastreaza la indemana un Tic Tac. Tactic.

2009-02-26T17:19:00.007+02:00

Exact atunci cand crezi ca nu ti se va intampla - ti se intampla. Tie. Brutal. Neanutat. E o lectie. Teorema axiomei. Demonstratia o face experienta. Studiul in laboratorul in care mustatile tale de funnyguy se pregatesc incontinuu pentru marea vivisectie. Sectia de vivisectie.

O coloana pe stanga. Una pe dreapta. S-a intamplat. Nu s-a intamplat. Totalul de dedesubt este suficient ca teorema axiomei sa nu se cheme axioma axiomei.

Lucrul cel mai ciudat este ca si unele dintre cele pe care ti le doresti sa se intample - se intampla. Diferenta este ca ele se intampla deloc intocmai cum sperai. Nu scapi decat infundand pe altul. E un echilibru pe care trebuie sa il accepti: binele tau se balanseaza cu raul altuia. Sau pe dos. Iar daca nu, atunci esti bun de plata cu prima ocazie.

Cand traiesti in punctul de echilibru, balansul asta iti provoaca stari de rau. Te confuzeaza. Uneori vomiti. Sau plangi involuntar. Sau te inraiesti. De aceea majoritatea se deplaseaza din punctul de echilibru catre o margine. Deloc cea potrivita. Din perspectiva indepartata, asta cauzeaza grav sanatatii speciei. O parte, constient sau mai degraba nu, incearca sa contrabalanseze de pe marginea luminoasa. Putini alesi, vor fi primii care se vor prabusi. Ce-i drept, in sus, norocul lor.

Oricat de ingust si de solicitant este punctul de echilibru, ocupa-l, fortifica-l si nu ceda. Nu ceda.

2009-02-19T15:41:00.007+02:00

Uscaciunea prafului de Luna, stropii de curaj din Apolo XI si orgoliul oxidat al lui Soyuz. Mai e loc si de fashion?

+ ADN mineral spiralat pe os, ramasita titanului corodat la rece.

Adaptabil la criza: >>>

2009-02-18T18:03:00.002+02:00

Fascineaza. Inerveaza cortexul. Stilizeaza silueta yin a unei alte lumi, pe care o poseda in fata ta, sodomic, frantuzeste, murakamic, dar mai ales real. Bizar si totusi uman. Inteligibil si totusi intangibil.

Pixedelic.

Dance. Dance. Dance. Pana la capat, pana la ultimul dot, si apoi de la inceput. Mecanica inspiratiei. Viata intre 2 zbateri ale diafragmei, fie ea intr-o cutie neagra ori toracala. Pasiunea din definitia un fetis care te face sa privesti in sus pe scarile rulante sau in adancimea ferestrelor iluminate, poate-poate..

Desi din perspectiva asta totul e adevarat. Adevarul gol, golut.

Undressed.

2009-02-12T18:06:00.004+02:00

Daca il masor, pare ca ma cuprinde. In curgerea lui antifonata, strecurandu-se intotdeauna in directia nepotrivita, poti crede ca este suficient. Niciodata. Oricat l-ai dilua, oricat te-ai disipa in fragmentele sale nu te cuprinde. Te acopera, ce-i drept, intotdeauna pana peste cap, dar nu te cuprinde.

Valabil pentru versiunea individuala.

Cand in alcatuirea ta apare 2, nu se divide precum inconstienta ta constientizeaza. E acelasi. La fel de lung cat sa nu iti ajunga, la fel de lat cat sa nu te cuprinda. Mai relaxat. Usor flexibil. Moale. Dar acelasi. Multiplicarea iti da siguranta si putere ca o fleica sangeranda pentru tunul care iti saruta tampla cu gura lui mirosind a tutun. Tutun de tun.

In completarea la 3, tot ceea ce parea ca acopera se lafaie descoperit. Cuprinsul necuprins. Ajunsul neajuns. Nimic flexibil, nici urma de relaxare. Acum. Acum. Acum. Da, traiesti. Da, in sfarsit stii asta. Doar ca marginea care iti parea de neatins este atat de aproape. Nu trebuie sa il mai masori pentru ca irisul contractat vede limpede ca nu iti mai ajunge pentru cat vrei sa te intinzi.

Tu.

+1.

+.......

2009-02-06T14:54:00.004+02:00

Mi-am dat seama ca nu stiu nimic.

Ca tot ce am acumulat imi da dreptul sa imi asum idei preconcepute, dar in fapt, ceea ce va sa fie nu imi este la indemana. Uneori in marea dezordine energetica, coincidental se potriveste. Deseori habar nu ai cand vine, cum vine. Cine vine. De ce vine.

Iar acum, ca a venit, sincer fiind, putin imi pasa de ce. Ma bucur ca un roi de licurici pe orbita becului din prispa si in bucuria asta dementa uit. Cat mai multe. Cat mai rele. Uit. Uit. Uit.

Ma ghiftuiesc cu graunte de lumina din irisii ei si trag in piept cat mai multe atmosfere din aroma ei de nou venit. Mi-ajunge cat sa nu imi mai pese de colaterale.

Acum, cand universul il divid deloc egal la 3, recunosc ca nu stiu nimic.

E ok.

2009-02-02T18:19:00.003+02:00

Din copilaria mea cu cowboy si indieni in forturi cu contraforti din cuburi de lemn nu au mai ramas urme fizice. Ultimul indian a ramas de veghe pana la glezne in tarana unui ficus uscat. Nu imi aduc aminte nici acum unde a disparut ghiveciul in cauza.

Dar intotdeauna zambesc cand imi aduc aminte luptele inversunate si strategiile geniale cu care in general luam bataie.

Acum totul pare mai simplu, mai 'safe' pentru recuzita oricarui case, la un click distanta. Inainte sa stim noi asta, au stiut-o ei. Asa ca daca nu ai inca suficient de clara cariera copilului tau, strategi de seama au creionat-o, bugetat-o, implementat-o impreuna cu un webdesigner si ti-au asezat-o in calea clickului tau.

Nu mai cauta de ce are febra si nu mai mananca, de ce e surescitat si nu doarme suficient, de ce plange cand jumatatea ta masoara antropometric dimensiunile perfecte ale fetei tale. Planul de cariera este facut. Aceseaza-l.

Dupa ce isi face temele poti sa il lasi si sa se joace. Safe and sound.

2009-01-30T16:26:00.005+02:00

2 irisii prea limpezi, care iti intorc orice stare din postura de jumatate goala in impostura jumatatii pline imi tin de urat pe marginea tejghelei. Alunec usor intre peretii de sticla si imi arunc repede cate o vorba catre ei - cumva in directia unui "zici?", dar totul este de suprafata.

Ca sa fie.

Irisii caruia i-as incredinta orice intoarcere sunt undeva in partea din spate a prezentului trecut. Au ramas intunecati, incretiti catre coada ochiului unde pielea are gustul marii, periculosi de vii si ucigatori de reci. Au ramas larg deschisi chiar si cand ultima silaba a tras usa dupa ea, chiar si dupa ce toti peretii castelui din carti de tarot s-au impachetat ordonat, strangand orice urma de "va fi" in cutii grele de "a fost", prin care cotrobaiam seara de seara, iar acum din minut in minut.

Cat timp m-am lafait in ei, irisii mei dormeau neintorsi. Uneori sforaiau porceste. Acum isi pierd stralucirea in orbitele vinetii, care se adancesc la fiecare geana de lumina care ii surprinde rememorand. Dor. Si sunt tumefiati. Posed irisi tumefiati desi obisnuiam sa posed animalic 2 irisi stralucitori, care se abureau usor inainte de a fi eliberati de tensiune prin strangerea spasmica a pleoapelor. Din cand in cand ii simteam plangand in spatele cortinelor stranse, si desi imi pareau tristi, lacrimile prelinse aveau gust de satisfactie organica.

Incet, incet am sa imi pierd proprii irisi in propriile orbite. Nu vor mai exista orbite. Poate doar in jurul unor imaginii de demult, sterse si pe alocuri indoite din care nu vor mai fi respirand decat 2 sfere stralucitoare, in care m-as prabusi ca un asteroid pe suprafata unui soare. Sa ard. Sa ard. Sa simt ca traiesc pentru ca durerea in sfarsit doare iarasi.

In asteptare, cate o pereche de prea limpezi irisi imi tine marginea tejghelei la nivelul de flotabilitate, intorcandu-mi impostura jumatatii pline. 'Zici?'

2009-01-27T17:32:00.003+02:00

Obosit.

Daca mi-as lua la intrebari irisii as afla acelasi lucru: oboseala. Nu sfarsit. Nu vlaguit. Nici epuizat. Obosit. Simplu si de o claritate vivace. Greu sa mai faci ceva. Apatie generalizata cu ramificatii in muschii abductori de oriunde ar fi ei.

Daca muschii abductori sunt obositi, ce faci? Abdici?

2009-01-26T17:47:00.002+02:00

Mi-e dor.. Acum m-as defini in aceste 9 caractere.

Ultimele 2 sunt povestea necuprinsa, celelalte 7 sunt capatul unui fir care a trecut prin urechea unui ac inainte de a trece prin cordul meu obosit. O tapiserie din tristetile cele mai fine a lasat in urma sa instrumentul asta argintiu, arma asta a unei crime dintr-un trecut pe care nu l-a trait inca nimeni.

Ma simt intepat. Ca sa rezum decoratiunile de deasupra gandurilor mele.

2009-01-22T17:01:00.003+02:00

Mi-am notat aseara pe un capat de nerv doua ganduri: eu si eu.

Primul se referea la mine, sa nu uit sa imi dedic astazi o serie de minute, fie ea si circulara. Cel de-al doilea, neasteptat, se referea la mine, sa imi aduc aminte ca astazi, cu orice risc, ar trebui sa pastrez doar pentru uz personal un numar de minute, fie el si impar.

Surprinzator, a tinut.

In seria circulara de minute am rememorat toate dezamagirile din ultimile zile si am descoperit ca lumea se misca intr-adevar mai repede in zilele noastre, astfel ca nu mi-a ajuns un cerc complet de minute pentru a inchide in el tradarile, tristetile, vanul si nelinistea.

Mai tarziu, cand am reusit sa imi aloc si numarul impar de minute, cu un efort substantial am reusit sa impun vidul ca stare de spirit per interval. Deloc surprinzator, data fiind relativitatea proceselor fizice, mi-a lipsit un minut pentru a stoca vidul in toate nisele intercelulare care imi sustin structura. Ceea ce demonstreaza ca in transpunere impara intotdeauna va lipsi ceva. Eu ii spun unitate.

Oricum, o zi plina.

2009-01-15T16:13:00.004+02:00

Nimic mai dificil decat sa revii in punctul de echilibrul cand marginile zdrentuite ale unei tradari inca supureaza. Fixezi mental muschii buzelor si incerci sa ii contracti. Doar ca greutatea din suflet, cea care nu iti lasa plamanul sa respire suficient, atarna, nesimtita, obraznica, obscena, tragand in jos pleoape, buze, vise. Esti inexplicabil atras de orice miscare ritmica: cursorul care blink-aie, led-ul unui TV in stand-by sau tagara fosforescenta a ceasului Police care iti spune 'nu, nu, nu, nu, nu e adevarat, nu, nu'.

Dedublat, ai avea imaginea unei normalitati ganditoare, insa nedublat fiind, stii cu exactitate ca dorinta de a mai face ceva horcaie.

Ai lasa gramada de carne pe marginea patului si nu ai lua cu tine decat irisii in incercarea de a descoperi ceva suficient de excitant in alta parte. Nu neaparat aici. In palpabil. Poate sa fie si altundeva. Altceva. Altcineva. O chestie care sa te faca sa zambesti o secunda. Atat cat sa uiti. Un clovn ceva. Unul mai putin defect decat tine.

Exista clovni care nu sunt atat de tristi. Carora coltul gurii nu le cade deodata cu cortina. Clovni cu o cabina de machiaj calda infierbantata de o Colombina cu suflet bogat, in care lacrimile sunt supte instantaneu de pudra alba care il imbraca, dorindu-si cu nerabdare ritualul de crucificare.

Daca destinul te-a strecurat intre ei, ai grija!

Degradarea prin tradare este un dignostic comun.

2009-01-12T15:33:00.005+02:00

"Goala, crucificata de lene, dupa ce ultimul piron si-a scurs vlaga" - ma obsedeaza imaginea asta de vreo cateva zile. Poate ca e raspunsul frustrarilor mele dat penibilei crize pe care in loc sa ne-o insusim, o ducem in driblinguri prelungi catre o ratare de generic.

Da, nu mai putem arde gazul. Da, nu mai putem taia frunze la caini pe bani frumosi. Da, o sa fie rau. Si da, alte sute de copii au murit astazi in Gaza. [gaz/Gaza] Da. Doare. Dar. . cand ultima crucificare tresare, se intinde si se dezvaluie frame-by-frame, sala se intuneca peste intarziatii care nu isi gasesc locul si recunosc inca din primele cadre actorii mei preferati, cabotinii mei dragi amagiti de pieile in care se afla.

Pana la urma camera faraonului este intotdeauna la baza piramidei lui Maslow.

2009-01-09T15:07:00.001+02:00

Incerc sa incerc, cautand sa caut. Poate-poate...